Nu te plânge ca esti strivit daca te-ai facut vierme.
Kant
Problema stabilirii culpabilitatii unui individ si a masurii gravitatii sale nu e totdeauna un lucru simplu. E suficient uneori sa schimbi unghiul din care ai privit problema prima data sau o pledoarie dibace a celui incriminat ca sa-ti modifici opinia initiala. De aceea e aproape imposibil ca o culpabilizare, facuta publica, sa se bucure de o adeziune unanima. Este si cazul recentelor, sa le zicem, deconspirari, care au generat o adevarata isterie, abil dezorganizata incât necesitatea normala, legitima de a afla niste adevaruri sa fie prezentata drept o vânatoare de vrajitoare. Se demonstreaza astfel, involuntar, ca exista multi care au multe de ascuns; acordarea prioritatii colaboratorilor in locul securistilor vine in sprijinul acestei afirmatii. Argumentarea, partial acceptabila, ca securistii isi faceau meseria (desi depinde cum si ce fel de meserie), pe când colaboratorii erau din afara, anonimi, de care nu stiai ca trebuie sa te feresti si care aveau, uneori, posibilitati de a refuza, nu este satisfacatoare; ne face doar sa ne amintim de cuvintele lui Seneca: „Putini oameni sunt inlantuiti de sclavie; multi se pun ei singuri in lanturi“. Iar tupeul unor banuibili certi ne aminteste de cuvintele spuse acum doua milenii de Syrus: „Cine isi pierde onoarea nu mai are ce pierde“.
Toate acestea mi-au amintit de cazul marelui dirijor german Wilhelm Furtwängler, singurul mare muzician care n-a parasit Germania nazista. Ba mai mult, a fost numit in 1933 director al Operei din Berlin. Dat afara de Hitler fiindca a dirijat o opera apartinând unui compozitor neagreat de dictator, dupa un timp, i s-a dat conducerea unei alte mari orchestre. Dar, dupa terminarea razboiului, nici un mare teatru muzical nu i-a propus vreun contract, macar partial. Comunitatea muzicala l-a exclus sub acuzatia de colaborationism; asta, desi era unul dintre cei mari dirijori din toate timpurile. N-a contat faptul ca n-a fost membru al Partidului Nazist, si nici informator, si nici ca n-a turnat pe nimeni; culpa morala de a accepta sa cânte in fata dictatorului si a clicii sale a fost considerata foarte gava (desi el nu l-a tamâiat pe dictator, asa cum s-a intâmplat in alte tari cu artisti, e adevarat, de o valoare mediocra). Furtwängler, ca orice mare si autentic artist, nu putea trai fara muzica; asa ca a incercat sa se apere. S-a dus la Pablo Casals, una din marile valori muzicale si o mare constiinta a secolului trecut. Raspunsul lui Casals este pilduitor pentru noi toti: „Nu pot nici sa va acuz, nici sa va apar; fiecare poarta raspunderea faptelor sale. Va recunosc marea valoare artistica; dar tocmai marile valori trebuie sa-si controleze mai atent comportamentul“.
La insistentele lui Yehudi Menuhin, o comisie internationala, condusa de generalul american Mac Clure, il declara la 17 decembrie 1946 nevinovat. In 1947 apare la pupitrul Filarmonicii berlineze. La 29 iulie 1951 inregistreaza in concert public la Bayreuth Simfonia a IX-a a lui Beethoven, inregistrare care e considerata si azi, dupa 55 de ani, o capodopera si cea mai buna din toate timpurile. Inregistrarea pe CD a intregii creatii a lui Furtwängler a fost inca un argument care m-a convins ca s-a procedat corect.
Inregistrarea aceasta, pe care o am si eu, ca orice meloman constiincios, m-a facut sa ma bucur de achitarea lui. Dar, desi nu contest marele câstig al revenirii lui Furtwängler la pupitru, recitind memoriile sale ca si portiuni din cele spuse la proces, am regasit, pe lânga stângaciile in aparare (de tipul celor auzite la TV in cazul celei mai cunoscute acuzatii de colaborationism autohton), si unele aspecte care umbresc imaginea marelui dirijor. „Fac parte din acei germani care nu pot trai in afara tarii lor“. Dar oare a cui era Germania sub Hitler? Poate fi invocat patriotismul oricând si oricum? Iar marii muzicieni care au parasit Germania erau determinati s-o faca, datorita originii lor neariene? Mai spune dirijorul ca niciodata poporul german n-a avut nevoie mai mare de Beethoven, Mozart decât sub nazism. Si Gestapoul? Mi-aduc aminte de un ofiter german, comandantul unuia dintre cele mai crude lagare de exterminare, care, venind seara acasa de la „slujba“, lua cina in familie, cu meniuri si vesela de mare rafinament, apoi punea la patefon muzica clasica germana si lua din biblioteca o carte. Toate cartile erau legate in piele de om. Era vorba deci de un gestapovist „bun“.
M-a surprins, ba chiar mai mult, o cronica a unui concert tinut in 1930 de Toscanini in Germania, in care il acuza de superficialitate, de neintelegere a muzicii germane, sustinând ca succesul enorm al concertului lui Toscanini s-ar datora orientarii spre stânga a presei germane. „Succesul lui Toscanini rezida in caracterul sau“, afirma Furtwängler. Intr-adevar, Toscanini a preferat sa fie palmuit in public decât sa interpreteze imnul fascist. Refugiat in Elvetia, invitat de Hitler sa concerteze la Bayreuth, refuza. La putin timp, poate din intâmplare, agenti secreti nazisti vor asasina pe una dintre fiicele sale.
Vedeti, privind din alt unghi lucrurile si apelând numai la unele din scrierile lui Furtwängler (memorabile de altfel in cea mai mare parte), am inceput sa am indoieli asupra unuia dintre cei mai mari dirijori din toate timpurile si a motivelor reale de a nu parasi Germania nazista. Unde este adevarul? Cum cântarim pe de o parte delictul moral, iar pe de alta parte contributia remarcabila a lui Furtwängler la patrimoniul cultural universal?
Drept sa spun, nu stiu. Sau poate mi-e teama sa stiu.
Cât despre cazul nostru, ar trebui sa trecem si la analiza marilor vinovati. Caci, cum spuneau vechii romani, „Vulturul nu manânca muste“. Vina mare a „muscai“ (sic!) amenintata de vultur este aceea ca a compromis sperantele de a avea si noi politicieni cinstiti, integri, valorosi.
Ma gândeam si eu, ca multi dintre dumneavoastra, ca se da prea multa importanta problemei desecretizarii dosarelor. Dar, când batrânul patriarh comunist, pe vremea caruia si cu ajutorul caruia s-au intocmit multe dintre ele, s-a lasat cuprins de furie pe micul ecran, mi-am dat seama ca ele ascund lucruri de care si lui, si altora le e frica. Este cel mai bun argument ca ele trebuie sa fie facute cunoscute.
Opiniilor unora ca ar trebui sa ne ocupam de problemele grave ale României, nu de dosare, li s-ar putea raspunde ca nimic durabil nu se poate construi pe minciuni si mocirle. Or, lucrurile merg atât de rau in România fiindca ne-am apucat s-o reconstruim (sau pretindem aceasta) pe un fundament insuficient curatat. E timpul s-o facem. Daca ramânem in aceeasi stare ca pâna acum, si rezultatele vor fi la fel de dezastruoase.
