Poetii tac pe raftul lor de lemn
In opere complete sau postume,
Si ne surâd de dincolo de lume
………………………………
Am luat din raft o carte, potrivita Saptamânii Patimilor in care ne aflam. O carte izvodita din patimile indurate de sutele de mii de detinuti din temnitele rosii. Se numeste „Poezia in catuse“ si ar trebui s-o citeasca toti cei care se opun deconspirarii si dezvaluirii crimelor comunismului. Unul din putinele mijloace de a incerca sa faca mai suportabila teroarea, umilinta temnitei, era poezia. Multi detinuti au devenit poeti in temnita, alaturându-se colegilor lor de celula. Când venea un detinut nou, transferat din alta inchisoare, imediat era intrebat ce poezii noi a adus. Poeziile nu se scriau, caci nu aveau cu ce si pe ce; poeziile se memorau, de mai multi detinuti, ca sa nu fie uitate. Fostul meu prieten si coleg de universitate ieseana, in cei sapte ani de puscarie a memorat câteva sute, pe care le-a publicat in 1995 sub titlul amintit. Dupa care a obosit si a plecat sa le recite sfintilor poeziile durerii unui neam. Aurelian a fost condamnat, alaturi de alti colegi, deoarece la aniversarea a 500 de ani de la suirea pe tron a lui Stefan cel Mare, la un cenaclu pe care il conducea, s-au recitat câteva strofe din „Doina“ lui Eminescu. Unul dintre membrii cenaclului a informat organul, iar partidul, recunoscator, l-a facut mai târziu decan si apoi chiar rector al universitatii.
„De mult nu-mi cresc frunze pe lemnele seci / de mult suciturile mele schiloade / scot ghiare din noduri si ghiare din cioate, / cerând parca mila cotitei poteci. / De mult spânzur umbre, de mult sun a vreasc, / dar uneori noaptea când luna se roaga, / iar vântul imi misca naluca oloaga / prin crengi deznadejdea spre ceruri o casc. / Sub coaja aud tresariri ce ma dor / si-o lacrima calda ma frige-n tulpina / suind suciturilor strâmbe lumina / si-n vechi putregaiuri un tremur usor“. Aceste versuri, care ma dor de câte ori le citesc, apartin lui Radu Gyr, fiul unui cunoscut actor al Nationalului craiovean. Absolvent al Colegiului „Carol“, Gyr a facut puscarie si sub dictatura carlista si sub cea comunista. In martie s-au implinit 101 ani de la nastere, iar pe 29 aprilie se vor implini 31 de ani de la moartea sa. Ma regasesc de multe ori in aceasta poezie a lui Gyr, care se cheama „Creanga de aur“. De mult, nici mie nu-mi cresc frunze pe lemnele seci, de mult sun a vreasc. Dar „Atunci luna pune adânci moliciuni / si vântu-ngenunche-n tintaur / din mine rasare o creanga de aur / arzând printre negre si reci moliciuni. / O creanga de aur se naste cu greu / la ceasul când pasii nu-ncearca sa treaca / o creanga deasupra potecii se pleaca / la ceasul când pasii nu trec si nu stiu“. O creanga de aur; a sperantei poate.
„In zori luna fuge pe vânturi vâlvoi, / iar creanga de aur vremelnic aprinsa / de pasi nestiuta, de ochi necuprinsa / se trage cu-n geamat in trunchi inapoi. / Si iar nu-mi cresc frunze pe lemnele seci / si iar suciturile mele schiloade / scot ghiare din noduri si ghiare din cioate / cersind parca mila cotitei poteci. / Si pasii trec ziua si ochii socot / Ar fi sa taiem sucitura schiloada / Dar eu sun a vreasc si nu-i nimeni sa vada / ce creanga ciudata scot noaptea din ciot“.
V-am reprodus câteva strofe din poezia amintita, sperând ca astfel, in aceasta saptamâna a luminii, vom gasi o clipita sa ne gândim la cei care au murit in inchisori, sau daca au fost totusi eliberati, au ramas schilozi sufleteste; trunchiuri seci, noduroase, visând la acea creanga de aur care ar fi putut sa rasara odata si pentru ei. Sa ne rugam o clipa pentru ei.
Si sa ne rugam ca din trunchiul tarii, ciopârtit, toporât de atâtia netrebnici, sa rasara creanga aceea de aur, pe care o dorim de atâta amar de ani.
Dar ca aceasta creanga de aur sa apara trebuie s-o meritam.
