Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?
Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore, Editura ALLFA, 2010
Bujor Nedelcovici este unul dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani. Locuieşte la Paris, este cetăţean al statului francez şi este de presupus că, dacă nu ar fi avut o conştiinţă de adevărat scriitor în epoca lui Ceauşescu, nu şi-ar fi părăsit ţara în 1987. A cântărit poate destul de mult în destinul său şi faptul că tatăl a fost deţinut politic, iar scriitorul a trebuit să-şi câştige cu greu existenţa după ce a fost radiat din Baroul de Avocaţi de la Ploieşti. Poate că unii dintre cititorii asidui de romane româneşti din epocă şi-l aduc aminte pe scriitor, cu romanul său „Zile de nisip“, dar şi cu trilogia „Somnul vameşului“, cărţi deloc comode pentru propaganda oficială a vremii. Însă, ceea ce a determinat emigarea sa a fost lupta cu cenzura în vederea impunerii romanului „Al doilea mesager“. Acesta a fost respins de două edituri româneşti şi a fost tipărit clandestin în Franţa la Editura „Albin Michel“, în 1985. Este unul dintre puţinele cazuri în care unui autor român i se publică în epocă un roman în străinătate. Doar Paul Goma a mai avut un roman publicat în Germania în perioada cât era interzis în ţară. A publicat mai multe romane la edituri cunoscute în Franţa, iar în România, unde revine adesea după 1990, numărul romanelor sale a atins cifra 7. Toate romanele, dar şi alte scrieri au fost publicate la Editura ALLFA, în seria Opere complete.
Însă, Bujor Nedelcovici este şi un redutabil eseist şi memorialist, unul dintre cei mai profunzi jurnalişti culturali dintre scriitorii noştri. Dovadă, volumele „Jurnal infidel“ (I, I, II), „Un tigru de hârtie“ sau „Polemici“, unde rememorează, cu o obstinaţie rău văzută adesea de establishmentul cultural românesc momentele de dezerţiune ale breslei scriitorilor români în dictatură. Bujor Nedelcovici este şi în volumul de dialoguri cu Sergiu Grigore acelaşi nuanţat, dar intratabil critic al demisiei intelectualităţii româneşti, în anii când foarte puţini scriitori şi oameni de cultură români nu au făcut pactul cu puterea sau au preferat să bage capul în… faleze de nisip. Este simptomatic pentru omul şi scriitorul Bujor Nedelcovici faptul că deschide acest volum de convorbiri cu apelul la memoria celui care a fost Alexandr Soljeniţîn, scriitorul rus care a dezvăluit grozăvia inumană numită Gulag unui Occident cuprins de accedie, refractar în grad înalt la adevăr. Bujor Nedelcovici enumeră în debutul dialogului său precursorii lui Soljeniţîn, care au depus la rându-le mărturie despre atrocităţile la care au fost supuşi oamenii în acea parte a lumii: Dostoievski, Varlam Şalamov, Vasili Grossman, George Orwell, Victor Serge, dar şi Kafka, scriitorul care a intuit printre primii esenţa crimei umane care avea să devină politică de stat în bună parte a lumii. Volumul este o radiografie a scriitorului şi omului Bujor Nedelcovici, prins în vârtejul unei istorii sângeroase, în care nu a acceptat rolul de cobai al acesteia şi a protestat cu armele scrisului său. Este, poate, unanim ştiut faptul că romancierul a scris în 1979 scenariul filmului „Faleze de nisip“, după romanul său „Zile de nisip“. Filmul, realizat de Dan Piţa, în 1983, cu Gheorghe Visu şi Victor Rebengiuc în rolurile principale, a fost proiectat în cinematografe doar patru zile, după care, urmare a ordinului de interdicţie dat de Ceauşescu însuşi, la sugestia lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, a fost scos din cinematografe. A putut fi văzut de cinefilii români abia după 1989, ca un memento al unei tiranii în care un simplu om încearcă să reziste presiunilor puterii absolutiste. Mărturisirile şi confesiunile multiple ale lui Bujor Nedelcovici se citesc de toţi cei care, mai tineri fiind, nu au avut cum să cunoască asprele vremuri ale finalului comunismului românesc, dar şi de către cei care doresc să rememoreze alături de autor o părticică de autentică viaţă şi onoare românească în vremuri ale dezonoarei generalizate.
