A stat la aceeaşi masă cu Nixon, Gorbaciov şi Mitterrand, cu de Gaulle şi Mobutu Sese Seko. S-a întâlnit cu Nicolae Breban şi Emil Cioran, la Paris. În Japonia, s-a delectat cu sake-ul şi supa de broscuţe servite de gheişe. Olteanul născut în Goicea doljeană, primar al Craiovei o vreme, a fost ministru de finanţe şi guvernator al României la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială.
În apartamentul de pe Calea Bucureşti, fiecare locşor cuprinde o amintire. Pereţii sunt înghiţiţi de cărţi, icoane, statuete şi tablouri, unele primite în dar de la ambasadori ai unor ţări îndepărtate sau de la prieteni dragi, altele comandate special. În ţinută nici oficială, dar nici casnică, Petre Gigea, omul trimis de Nicolae Ceauşescu ambasador la Paris (în decembrie ’89 se afla încă în capitala Franţei) îşi primeşte acum oaspeţii – de data aceasta din lumea culturală, în camera devenită şi cabinet de lucru. Viaţa de economist şi diplomat a fost înlocuită cu cea literară.
„Toată viaţa mea am scris. Nu trecea zi fără să notez un rând. Că eram în avion, în tren, oriunde. Nu conta. Dacă mă retrăgeam la 11 noaptea sau mai târziu, nu adormeam până nu puneam pe hârtie gândurile din acele momente“, povesteşte fostul ambasador. A trecut prin 55 de ţări, din Gabon, Congo şi China, în Japonia şi Statele Unite, în statele care formau odinioară Iugoslavia şi în Olanda.
„Modul de a discuta cu oamenii l-am învăţat din sat, din familie. Mama îmi spunea mereu: «Să respecţi pe cei în vârstă! Să nu calci legile! Să n-ai de-a face cu justiţia! Să nu intri în politică, că ai văzut ce-au păţit cei din sat! Să nu furi. Să nu intri în scandaluri! Să nu bei şi să nu fumezi! Să nu te-mprumuţi la bancă, pentru că plăteşti numai dobânzile şi capetele rămân întregi! Să crezi în Dumnezeu, pentru că te-ajută». Învăţămintele mamei îmi par a semăna cu cele transmise de Polonius către Laertes. Pe cele mai multe le-am respectat şi n-am greşit. Cu politica, însă…“
Egalitatea din negocieri
Cine din sat ar fi crezut că băiatul lui Ion, notarul comunei, şi al Ecaterinei avea să devină profesor, primar, ministru, guvernator, ambasador?
„Când am plecat de-acasă la liceu, în cipici, nu-mi închipuiam că o să ajung aici“. Zâmbetul care-i apare pe faţă este un amestec de modestie şi bucurie. Numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României la Paris, Petre Gigea a plecat în Franţa, însoţit doar de soţie. „Atunci când eram în străinătate, niciodată nu plecam toată familia. La fel s-a întâmplat şi atunci. Copiii au rămas acasă. Exista teama că nu ne vom mai întoarce în ţară, aşa că nu ne dădeau voie la toţi odată“, povesteşte ambasadorul.
„În diplomaţie nu e bine să-ncurci întâlnirile. Sau să întârzii. Scuzele nu se admit aici. Dacă ai greşit şi începi cu ele, eşti deja pe locul doi. Cumva în inferioritate. Imaginea şi prima impresie contează foarte mult. În Franţa, spre exemplu, soţia ambasadorului are un rol important. Când am plecat, i-am spus Marietei, soaţa mea: «Tu ai rol de catalizator. Nu te interesează care ce-a cumpărat sau a făcut». Ea trebuie să aplaneze bârfele sau discuţiile între soţiile diplomaţilor. Când participă la întâlniri, trebuie să intervină doar atunci când e cazul, nu poate conduce ea dialogul. Iar în ceea ce priveşte ţinutele, e bine să se îmbrace frumos, elegant, nu ţipător, pentru că nu se duce la expoziţie. Şi, mai ales, să nu vină cu aceeaşi rochie. În Belgia, dacă apare de două ori cu aceeaşi vestimentaţie, i se atrage atenţia de la protocol“.
Întâlnire în Japonia
Europa nu i-a dat de furcă, mai ales că înainte de întâlniri îşi făcea tot timpul „lecţiile“. Mai ciudată şi neaşteptată i s-a părut însă lumea orientală.
„Am cerut într-un an o întrevedere cu diplomaţi din Japonia. Aveam o agendă de lucru cu 16 întâlniri. La prima dintre ele, cu ministrul de finanţe, în sală au intrat, odată cu noi, vreo şase-şapte persoane. Cât timp am discutat, ei au luat notiţe. Ulterior am aflat că erau psihologi care urmăreau cum vorbeam, cum răspundeam, dacă eram politicos. Voiau să afle cu cine au de-a face, iar după întrevedere, aprecierile lor au ajuns la ceilalţi diplomaţi înaintea mea“, îşi aminteşte fostul ministru de finanţe al României.
Dar Japonia n-a însemnat numai tensiune şi întâlniri la foc automat. „Am încercat să cunosc cât am putut din specificul ţării: muzee, teatre. Într-o seară, reprezentantul Băncii de Comerţ Exterior din America m-a invitat într-un salon, unde am fost întâmpinaţi de o gheişă. Am luat loc la o masă joasă, cam la cinci centrimetri de podea, pe perne ce aveau un mic spătar – un compromis pentru confortul europenilor. Eu eram în acea seară oaspetele de seamă, aşa încât femeia s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat de unde sunt. Nu ştia unde e România. Şi-a cerut scuze, s-a ridicat, a ieşit şi apoi s-a întors cu un atlas. Am servit supă de broască ţestoasă, sake, am ascultat muzică tradiţională. Mă întreba ce doresc să vizitez în zonă şi făcea recomandări. Era… un fel de ghid cultural şi economic“, adaugă serios.
Bucureştiul şi statul mare african
„Criza financiară va afecta serios România abia anul viitor“, spune cineva la televizor. Atenţia fostului ambasador devine distributivă. Vechile obiceiuri nu se uită niciodată. Subiectul se schimbă instantaneu. „Când am fost numit ministru de finanţe, aveam o ţară cu datorii externe de 19 miliarde de dolari. Am dus tratative cu guverne, cu bănci, cu FMI, cu Banca Mondială. Până la urmă am eşalonat datoriile restante. Ştiţi cum se spune: «Când primeşti, îţi fată iapa. Când dai înapoi, îţi moare mânzul». Am primit atunci cinci miliarde de dolari, cu dobândă de 3-4%. Cu bani ieftini plăteam datorii scumpe, cu dobânzi de 15%“, povesteşte Petre Gigea despre conjuctura economică din anii ’80.
În perioada aceea, când se ocupa de finanţele ţării, se întâlnea des cu Nicolae Ceauşescu. „El era ca vătaful. Îi urmărea pe miniştri ca pe hoţii de cai!“. Râde şi se opreşte din povestit. Amintirile curg ca pe bandă. S-au strâns multe în cei 78 de ani de viaţă. „Într-o noapte, eram în avion cu preşedintele Fondului Monetar Internaţional. Ajunseserăm deasupra Bucureştiului. Abia se vedea o lumină ici, colo. «Parcă am fi deasupra unui stat mare african», a rostit. Am transpirat atunci. Când m-am întâlnit cu Nicolae Ceauşescu, i-am povestit întâmplarea. S-a schimbat la faţă. Parcă i-am dat în moalele capului. A pus mâna pe telefon să discute cu Dincă. «Mai iluminează şi tu Bucureştiul. Pune cât trebuie». Se referea la lumini. Altă dată, pe când…“
Urmează altă istorisire, altă poveste. Petre Gigea le-a adunat, una câte una, zi după zi. Pe unele le-a cuprins în coperte de cărţi. Pe altele, le mai ţine încă într-un jurnal doar al său. Şi ar mai fi o categorie de însemnări. În suflet. În minte.
