Îşi vrea drepturile până nu e prea târziu

Se spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. La fel şi până ţi se face dreptate. Pe când era copil, Mihail Mihăilescu avea trei case în Craiova: una pe actuala stradă Petre Ispirescu, alta pe Madona Dudu, fostă Maxim Gorki, şi cea de-a treia pe Calea Bucureşti. Un ordin
l-a lăsat în ’45 fără ele. Abia în 2001, când a fost a promulgată Legea nr. 10, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a început să strângă acte, aprobări, avize, semnături şi ştampile. A urmat depunerea dosarelor şi, în 2005, dispoziţiile primăriei, prin care erau propuse măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare nominală pentru imobilele şi terenurile imposibil de restituit în natură. „De atunci tot aştept. Nu mai contează faptul că evaluările sunt sub nivelul pieţei. Tot ce vreau este să fiu despăgubit cât timp sunt în viaţă. Am trimis numeroase memorii la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la Ministerul Finanţelor Publice, la guvern, la preşedinţie. Toate răspunsurile sunt standard şi, oricum, nu m-am ales decât cu promisiuni de genul «Petiţia a fost citită cu atenţie faţă de problematica expusă. Vă mulţumim pentru opiniile şi sugestiile exprimate, care au rămas în atenţia noastră» sau «urmează ca…». Altceva nimic“.

„Nu mai am timp să aştept“

Necazurile familiei Mihăilescu au apărut odată cu problemele de sănătate ale lui Mihail: „Să nu credeţi că anii de puşcărie nu au lăsat urme. După mizeria de la mină, m-au trimis la muncă la Mina de plumb «Valea Nistrului» din Baia Mare, unde am lucrat în subteran, la 400 de metri – m-am ales cu artroză la amândoi genunchii, cu bronşită cronică, diabet, hipertensiune şi cancer la prostată. Acum, în baza certificatelor medicale, am cerut şi eu să am prioritate, să primesc mai repede despăgubirile. Şi aşa au trecut trei ani de când le aştept, ca să nu mai pun la socoteală perioada de dinainte. Toată familia trăieşte din pensia şi indemnizaţia mea: soţia care nu lucrează, fiica pensionată pe caz de boală, ginerele bolnav şi cele două nepoţele“. Răspunsul autorităţilor este, invariabil, neutru: „Ordinea de soluţionare a dosarelor va fi aleatorie. Dosarele ce vor parcurge procedura de evaluare şi evaluatorul ce va întocmi o anumită lucrare vor fi selectaţi în baza unui program de calculator“. „Dar eu nu mai am timp să aştept“, rosteşte rar şi apăsat bărbatul.

În beciurile comuniste

În toamna lui 1953, Mihail Mihăilescu avea vreo 20 de ani. Într-o noapte, pe când era la serviciu, i-a vorbit unui coleg despre necazurile de acasă: „Bunicul meu avusese o prăvălie pe Calea Bucureşti, pe care i-au desfiinţat-o comuniştii. Tata avea un camion, i l-au luat şi pe ăla şi am rămas fără nimic. Îi povesteam şi eu lui Ilie, fără să mă gândesc că a doua zi el avea să se ducă direct la Securitate. M-au săltat imediat, nici n-am ştiut ce mi se întâmplă“, îşi aminteşte bărbatul, acum în vârstă de peste 70 de ani, clipele de coşmar din tinereţe. Nici studiile nu şi le încheiase bine. În beciurile de lângă poliţie, celulele surde şi reci erau şi pe dreapta, şi pe stânga. „M-au scos la anchetă în fiecare noapte, timp de 45 de zile…. . Stăteam într-o celulă, unde încăpea doar un pat de fier. N-aveai loc să te mişti. Când mă dădeam jos din pat călcam direct pe prag. Nu ştiai de e zi sau noapte, pentru că nu era nici o fereastră în zid“, povesteşte fostul deţinut politic.

„Scrieţi ce vreţi şi eu semnez!“

Torturi şi bătăi. Asta a îndurat, în fiecare zi, timp de o lună jumătate. „Mă scoteau noaptea la anchetă. Îmi puneau ochelari cu tablă, mă încadrau doi securişti, mă luau de braţ şi mă duceau în altă clădire. «Treaptă, sus piciorul», mă ghidau ei. «Hai, te-ai hotărât să spui ce-ai făcut?», mă luau la întrebări. Mereu aceleaşi. M-au acuzat că am armă. Între timp percheziţionaseră şi casa. Cică trăsesem cu pistolul. Dacă vedea că nu am ce să-i spun, anchetatorul îi chema pe gealaţi să mă ducă din nou în celulă“. Speriat de tratamentul primit, obosit de atâtea interogatorii care se repetau ca picătura chinezească, băiatul de atunci a cedat într-o zi: „Scrieţi ce vreţi şi eu semnez!“,
i-a spus anchetatorului, în cele din urmă. Acesta, colonelul Petrescu, văr de-al doilea cu deţinutul, l-a acuzat, printre altele, că este fost simpatizant al naziştilor şi că a instigat poporul împotriva Partidului Comunist. „Nu mai puteam. Am semnat rechizitoriul cu toate aberaţiile scrise acolo“. În timp, au urmat alte torturi şi munca în mină, de unde i s-a tras toată şubrezenia corpului de mai apoi. Şi tocmai pentru că simte cum timpul nu mai are răbdare, îşi doreşte banii pentru medicamente, pentru operaţii: „Vreau să mai trăiesc câţiva ani, să primesc ce este al meu şi să pot să-mi văd nepoţelele mari…“.