Familia Cotea este cea mai numeroasă din tot Teatrul Naţional. Nu este una de actori, cum s-ar crede la prima vedere, ci de talentaţi meseriaşi care asigură bunul mers al vieţii artistice: nea Săndel încalţă personal toţi eroii pieselor, fie ei cu platfus sau nu, ginerele execută meseria de maşinist, iar soţia sa şi cele două fiice, cabiniere de încredere, îmbracă şi dezbracă, în fracţiuni de secundă şi fără drept de apel, cei mai mari actori craioveni.
Pe nea Săndel Cotea l-am găsit în atelierul de la subsolul teatrului: două încăperi, aparent spaţioase, dar ticsite până la tavan de arsenalul meseriei. Vrafuri de ghete, cizme cusute cu fir aurit, sandale, papuci, conduri de prinţesă, cizme de muşchetari, poante, demipoante, catarame, calapoade de lemn, polizoare, raşpeluri, cuţite de şnit, „clopştainuri“, bucăţi de piele, tipare de carton, suluri de piele şi pânză, borcănaşe cu adezivi, creme şi vopsele, papiote şi alte mii de obiecte numai de el ştiute şi cunoscute acopereau fiecare centimetru de podea, de perete, de raft sau masă. Iar în mijlocul acestei harababuri, mirosind înţepător a piele şi lipici, aşezat pe un scăunel ros de ani, nea Săndel era imaginea vie a cizmarului absolut.
Cu mâinile înnegrite, bătătorite şi crăpate de lucrul îndelungat, cizmarul era absorbit cu totul de obiectul din faţa sa: o bucată gingaşă de saten imaculat, care, între degetele aspre, părea să-şi găsească inevitabil sfârşitul. Nici nu a clipit la zgomotul musafirului. Şi-a văzut mai departe de treabă, atent, meşterind cu ac şi aţă materialul fragil. Abia când a terminat şi-a ridicat ochelarii de pe nas şi, aşezând lucruşorul executat fără greşeală pe marginea cea mai curată a mesei, şi-a luat în seamă oaspetele:
„Astea sunt nişte poante. Ştiţi, le încalţă balerinele să danseze pe vârfuri… Le lucrez pentru Teatrul Liric, pentru că cizmarul lor nu ştie să facă aşa ceva“. A surâs, fără să-şi ascundă orgoliul şi s-a mutat la altă masă. Schimbând brusc registrul mişcărilor, cizmarul a apucat un ciob de sticlă groasă – şepştain, pe cizmăreşte – şi, cu gesturi viguroase, a început să şlefuiască bombeurile unor ghete. În acelaşi ritm alert, voios, plin de viaţă, cu care a prins să-şi spună şi povestea…
De la cooperativă, la teatru
S-a angajat ca proaspăt meseriaş în ’69, după opt clase şi profesionala la UCECOM. Pentru că absolvise cu rezultate bune şi se remarcase prin îndemânare, primul loc de muncă a fost chiar la Arta Încălţămintei, iar maestru i-a fost însuşi respectabilul domn Purcel, cunoscut cizmar în anii ’60. Cu toate că nu se putea plânge de condiţii, tânărul Alexandru Cotea a ştiut totuşi de la început că un simplu atelier de cizmărie nu-l va mulţumi niciodată. Mai mult, voia ca munca lui să fie apreciată şi în vremurile de mai târziu, când, bănuia el, priceperea lui nea Purcel, reparaţiile şi încălţămintea pe comandă aveau să nu mai fie o modă printre craioveni. După şapte ani, Teatrul Liric şi-a căutat un cizmar priceput. Săndel nu a ezitat nici o clipă şi a schimbat cooperativa meşteşugărească pe lumea rafinată a operei şi operetei şi pe picioarele fine şi elegante ale soliştilor şi dansatorilor. Patru ani mai târziu, o şansă chiar mai bună i s-a deschis în faţă: propriul atelier la Teatrul Naţional. A plecat fără să se mai uite înapoi: era tot ce şi-ar fi pututr dori – cea mai importantă instituţie de cultură din Craiova, cei mai rafinaţi şi mai învăţaţi oameni, o lume distinsă, în care oricine ar fi visat să pătrundă. Şi atât de mult l-a cucerit această lume, încât de atunci, din ’80, nici cu gândul nu a mai plecat în altă parte. Ba, mai mult: şi-a adus, în timp, când şi cum s-a putut, aproape toată familia lângă el.
Familia l-a urmat
„Am cunoscut-o pe soţie în ’73, când eu abia mă întorsesem din armată. Am invitat-o la film – că aşa se chemau domnişoarele la întâlnire pe atunci – şi, în mai puţin de o jumătate de an, ne-am căsătorit. Ea lucra atunci la Confecţii, nici nu făcuse 17 ani… A rămas încă 15 ani acolo, iar când s-a eliberat un post de cabinieră, am pus-o să dea examen. L-a luat şi s-a angajat aici, lângă mine“, a continuat povestea nea Săndel, în timp ce bombeurile prindeau din ce în ce mai multă netezime şi strălucire.
Între timp, a depănat mai departe nea Săndel, în familia Cotea au apărut şi copiii, trei la număr: două fete şi un băiat. Cum era şi normal, copilăria, pauzele de la şcoală şi vacanţele – când nu erau la bunici – au fost petrecute în lumea teatrului: fie în atelierul de cizmărie, unde nici o pereche de încălţăminte nu trecea de proba copiilor, fie în cabinele actorilor, unde pălăriile, rochiile şi veşmintele de cavaleri nu scăpau neîncercate. Evident că nu a mai mirat pe nimeni alegerea de mai târziu a copiilor.
„Mirela şi Lavinia s-au angajat cabiniere, ca mama lor. Unul dintre gineri tot aici lucrează, e maşinist. Doar băiatul, Mihai, a ales alt drum: cariera militară. Dar nici el nu rezistă prea mult departe de teatru: de câte ori poate, ori vine la vreo piesă, ori numai în vizită“.
Numele Cotea rămâne în teatru!
Nu a aruncat niciodată primul tipar decupat chiar de el, acum aproape 30 de ani, la Teatrul Liric, pentru un rol de cavaler. Ştie ca nimeni altul că Valeriu Dogaru poartă 45 la picior, Nicu Poghir, 40, Oana Bineaţă – 35 şi că Ilie Gheorghe are platfus. Păstrează într-un colţ al memoriei cele mai elegante încălţări care au ieşit vreodată din mâna sa: o pereche de cizme înalte, fără fermuar, dintr-o piele fină, de culoarea coniacului, lucrate special pentru doamna Nataşa Raab. Îşi aduce aminte de emoţiile trăite când a jucat, ca actor de figuraţie, alături de soţie, în piesele „Careul“ şi „O scrisoare pierdută“. Şi ştie că pantofii lucraţi pentru Carlo contra Carlo şi Improvizaţie la Versailles nu au rival între cizmarii de teatru din toată ţara…
38 de ani de meserie şi 34 de căsnicie, cam acestea sunt astăzi numerele norocoase ale lui Alexandru Cotea, cizmarul Teatrului Naţional. Pentru că, zice el, a fost un om norocos: întâi pentru că Dumnezeu i-a dat o familie care să-i respecte meseria şi chiar să o urmeze, la rândul ei. Apoi, pentru că i-a dat un loc de muncă, aşa cum nu sunt multe pe lumea asta.
„Este un loc deosebit. Lucrez cu actori, cu regizori, cu scenografi, oameni învăţaţi, rafinaţi, oameni subţiri. Şi, chiar dacă nu am vreo facultate sau nu provin dintr-o familie mare, mă simt respectat, apreciat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu familia mea. Şi este extraordinar să-ţi placă locul unde munceşti, locul unde îţi petreci jumătate din viaţă!“.
Ce aşteptări are de la viitor?
„Mai am încă vreo zece ani până la pensie, pe care vreau să-i petrec, până la ultima clipă, în lumea teatrului. Familia îmi este realizată, copiii, la fel. Urmează nepoatele – patru la număr. Tot aici vor rămâne – este dorinţa mea cea mai mare. Dar nu la ateliere sau cabine, ci pe scenă. Una dintre ele, Andreea, are numai şapte ani şi a făcut deja figuraţie în „Avarul“. Va fi o actriţă bună, sunt convins… Iar familia Cotea, cea mai numeroasă la ora aceasta din teatru, va continua să trăiască şi o să muncească aici, la Teatrul Naţional.
