Niciodata nu esti multumit cu ce ai; in goana dupa o viata mai buna, dupa o munca mai usoara, dupa un lux care sa te ridice in ochii altora si sa iti dea valoare in propriii ochi, adeseori uitam ca linga noi, sub acelasi soare, traiesc si oropsiti ai soartei. Oameni care s-au nascut egali in drepturi cu noi, dar pe care viata i-a tratat preferential, si care, oricite eforturi ar face, vor ramine tot saraci. „Nu am avut noroc“, spun tristi si cu un licar de speranta; cindva, peste un an, zece, o viata, le va fi si lor mai bine. Pentru o familie, „mai bine“ a insemnat o casa. Nu una impresionanta, nu vreun apartament modest, ci o camera din chirpici. Un progres impresionant, de la patru pereti de paianta la patru pereti din chirpici!
La marginea Craiovei, pe o alee infundata, trei oameni cauta intr-un morman de bulendre. Lucrurile „mai bune“ sint ridicate cu grija si mutate citiva zeci de metri, acolo unde se ridica pe opt metri patrati o camaruta din chirpici. Aceasta este „casa“ in care vor sta de acum inainte Ducu Sirbu, sotia lui, Maria Ungureanu, si fiica acesteia, Elena. Noua locuinta nu are inca acoperis, geamuri sau usa. Din vechea locuinta, construita din paianta, nu a mai ramas decit un perete si mormanul de boarfe care sta in soare. Ducu si-a petrecut o buna parte din viata in Bucuresti, unde avea un serviciu si o casa: „Lucram ca sofer si primisem o locuinta de la firma. Dupa revolutie, am ramas fara serviciu si mi-au luat si casa. Acum stam aici. La casa veche nu aveam adresa, dar la asta noua ne-a dat primaria numar“. Maria, femeia cu care traieste Ducu, nu are alta avere decit pe Elena, o fetita de 14 ani. Micuta a ramas cu o mina beteaga in urma unui accident stupid: „S-a intepat intr-un maracine si cind ne-am dus cu ea la doctor i-a spus ca este luxata si i-a bagat-o in ghips. Dupa citeva zile se umflase asa de tare ca nu mai avea loc in bandaj. Am dus-o din nou la spital si atunci au vazut ca facuse puroi“, spune Ducu. Barbatul nu mai stie numele doctorului care i-a mutilat fetita. Nici nu vorbeste rau de el. A fost o nenorocire, dar macar acum copilul este sanatos chiar daca nu prea mai poate sa-si foloseasca bratul, iar de atunci mina Elenei arata de parca ar fi fost tinuta intr-o caldare cu apa clocotita.
O casa din chirpici, bani cit sa traiasca de pe o zi pe alta si o scoala unde Elena sa invete carte
Desi traieste din ceea ce cistiga muncind cu ziua si avind o fetita bolnava in casa, Ducu nu s-a lasat doborit de soarta. Faptul ca a reusit cu miinile lui sa ridice o casa, fie ea si din chirpici, il face sa priveasca mai increzator in viitor: „Casa asta in care stateam era de piatra si avea peretii foarte subtiri. Acum am reusit sa o ridic pe asta noua si o sa fie mai bine. Pentru ca ne-au dat numar la casa cei de la primarie o sa putem sa-i facem fetei acte si sa o trimitem la scoala. Cind era cu taica-sau al bun, a fost putin la scoala, vreo citeva saptamini, in clasa I“, spune Ducu. Si totusi, Elena stie sa citeasca, sa scrie putin. „Am invatat de la tata“, spune fetita, uitindu-se la Ducu. Pentru cei trei, civilizatia nu inseamna nici televizor color, nici masina de spalat, nici un computer de ultima generatie. O casa de chirpici, bani cit sa traiasca de pe o zi pe alta si o scoala unde Elena sa invete carte sint singurele lor dorinte. Este putin, dar sperantele nu i-au parasit. Poate, cine stie, cind casa de chirpici nu va mai fi buna, vor reusi sa ridice una de caramida.
