Teatrul a fost mult timp văzut ca o manifestare culturală distinsă, cu public cochet, care vine la spectacole dichisit în hainele „bune“, căci actorul şi scena trebuie onoraţi de spectatori prezentabili, care să îşi manifeste respectul faţă de ele şi prin ţinută. Unii dintre ei încă există, domnii la costum şi doamnele cu taior, care îşi cumpără întotdeauna caietul program şi îl citesc înainte să se stingă luminile. Sau copiii care au fost crescuţi de astfel de oameni, tineri care îşi lasă tenişii sau blugii rupţi în şifonier când e seară de teatru.
Timpurile noi au adus, însă, odată cu ele, şi generaţia spectactorilor nonconformişti, hipsteri, rockeri, hipioţi, care uneori nu se ridică de pe scaun să aplaude, pentru că nu le e ruşine de francheţea lor şi nu consideră aplauzele o obligaţie, ci un semn autentic de apreciere, pe care, uneori, se întâmplă să nu o simtă. Unii dintre cei îmbrăcaţi la costum îi desconsideră câteodată, alţii se bucură când îi văd în sală, căci teatrul are nevoie şi de noul val de spectatori. Iar teatrul se schimbă, şi el, odată cu spectatorii săi, cu timpurile în care există, actorul păşeşte pe scenă în blugi rupţi, poate în chiloţi, face semne obscene de amorul artei sau îşi însuşeşte limbajul colorat al străzii. Pentru că teatrul este oglinda lumii în care trăim.
Ne e greu, de multe ori, să înţelegem asta. Dacă un personaj vorbeşte porcos, unii spectatori o iau personal şi se ridică de pe scaun. Ei nu au venit să asiste la asemenea vulgarităţi. Alţii, mai necopţi, copii aduşi de profesori la teatru ca să primească un punct în plus la nota din catalog, sunt puţin prea entuziasmaţi, zgomotoşi, „nerespectuoşi“ în unele cazuri. Să nu-i gonim, totuşi, din sălile de teatru. Să îi câştigăm, să îi facem să revină şi să îi educăm, treptat, suficient încât să ajungă să fie atenţi.
Regizorii încearcă să facă spectacole „şi pentru ei“, să aducă „masa“ la teatru, căci înţeleg că scena are nevoie de public, iar publicul nu mai este acelaşi de acum 20 sau 50 de ani. Dar uneori greşesc şi ei, exagerând în imitarea contemporanului.
E o misiune grea, aşa că nu-i putem judeca prea aspru. Însă când montează o piesă accesibilă, corectă, care i se poate adresa atât doamnei în taior, cât şi puştanului cu blugii rupţi, şi le stârneşte râsul amândurora, când piesa aceasta reuşeşte să transmită un mesaj fără a-l îmbrăca într-o filosofie profundă, dar şi fără a-l dezbrăca până la chiloţi, teatrul acela are parte de o victorie. Poate acel spectacol nu va lua UNITER-ul, poate nu va fi elogiat de cei mai aspri teatrologi, dar acel spectacol va aduce public fără ca actul de cultură să fie trivializat.
Un text cu umor isteţ, „witty“, cum ar spune englezul, cu actori potriviţi şi cu o regie care nu oboseşte, „Ultimul Amant Fierbinte“, recenta premieră a Teatrului Naţional „Marin Sorescu“, reuşeşte să se încadreze în această linie a spectacolelor pentru publicul larg, care vine la teatru să se destindă, şi poate primi aplauze la final atât de la cei mai puţin iniţiaţi, cât şi de la „teatrofilii“ de serviciu.
„Ultimul Amant Fierbinte“ / The Last of the Red Hot Lovers
Text: Neil Simon
Regia, versiunea scenică şi ilustraţia muzicală: Mircea Cornişteanu
Distribuţie: Adrian Andone, Gabriela Baciu, Iulia Colan, Geni Macsim
Scenografia: Viorel Penişoară-Stegaru
