În România noastră, ne împiedicăm vieţile printre ruinele unei ţări desfigurate de lăcomia hoardei barbare a celor care, dintre noi şi cu voia noastră ridicându-se, îşi adună bogăţia prin suferinţa semenilor, o suferinţă aducătoare de moarte pentru un întreg popor. În România noastră spunem că suntem vii, dar suntem morţi de multă vreme, sufocaţi de neputinţă şi mutilaţi de cruzimea şi poftele bolnave ale celor care ne conduc destinele. În România noastră, sufletul, trupul, viaţa şi adevărul sunt de vânzare, cei treizeci de arginţi ai lui Iuda sunt monedă naţională, iar trădarea de neam stă la masă cu dregătorul cetăţii. Milioane de sclavi se vând unei adunături de stăpâni, care ştiu că lacrima noastră se transformă în diamante şi bogăţie pentru ei. În România noastră, minciuna ne este lege, frica de sabie ne este stăpână, bezna ne hrăneşte inima şi viaţa ni se prelinge spre groapa uitării. În România noastră, ţi se cere să trăieşti făcând rău celui de lângă tine, iar dacă ai curajul de o clipă să refuzi calea răului, eşti legat în lanţuri de sclav şi primeşti tu răul. Aşa arată România noastră.
Există însă o Românie ce luptă să supravieţuiască în pântecul fiarei care ne-a înghiţit speranţa. O Românie în care oamenii sunt frumoşi, nu urâţi, senini, nu încruntaţi, muncitori, nu leneşi. O ţară în care stăpânul este slujitor tuturor celor pe care îi conduce, bunăstarea lui fiind doar plată pentru bunăstarea dăruită supuşilor săi. O Românie care oferă copiilor săi un viitor bun, cerându-le ca singură plată să înveţe, să muncească, să fie ascultători de părinţi şi de Dumnezeu. O Românie respectată de străini şi iubită până la sacrificiu de fiii săi. O Românie aflată în bună rânduială, cu oraşe curate şi sate prospere în care luminează cunoaşterea, iar ignoranţa şi mizeria au fost de mult uitate. O Românie a oamenilor normali.
Această Românie nu este o iluzie. România speranţelor noastre a fost şi este slujită şi apărată de mulţi dintre noi. Însă, vremea noastră nu a sosit. Acum trăim vremea mişeilor, răului i s-a îngăduit să stăpânească. Şi ce poţi face în calea răului? Să lupţi, să te înhăitezi cu răul sau să fugi. Mulţi români fug. Nu este laşitate, este doar supravieţuire. Nu-i poţi acuza. E greu, prea greu să alegi a-ţi jertfi copiii, familia, poate chiar viaţa. Fuga le transformă viaţa într-o suferinţă parcă fără de sfârşit. Cu răul s-au înhăitat politicienii noştri, cei aleşi să ne conducă, judecătorii şi procurorii noştri, cei rânduiţi să împartă şi să apere dreptatea, stăpânii acestei ţări trădate şi siluite. Cu răul ne înhăităm şi noi, dulceaţa bogăţiei ne amăgeşte, un blid de linte în plus aşezat pe masa trădării ni se pare un munte de aur. Uităm că undeva, în România, un copil suferă de foame pentru că noi avem mai mult decât ne este de folos.
Totuşi, România speranţelor noastre există undeva, acolo, în sufletele noastre. Uneori, un român alege să lupte cu răul. Nu ezită, nu se teme, nu se gândeşte că poate să-şi piardă viaţa trupului. Aşa a fost şi Gheorghe Lala, cel omorât la Braşov pentru că a ales să fie om. România speranţelor noastre trăia în sufletul lui şi cred că această Românie nu a murit odată cu el. România speranţelor noastre, România lui Gheorghe Lala…
