Luni, 18 decembrie 2006, la 17 ani de la Revolutia din Decembrie 1989, a fost prezentat in parlament Raportul Comisiei Tismaneanu, care analizeaza sistemul politic comunist din România. Raportul a fost cerut de presedintele Traian Basescu intr-o zi in care a fost inspirat: desi toti am trait zilele acelea, nimeni nu poate descrie singur ce, de ce si cum ni s-a intâmplat. Fiecare avem câte o frântura de explicatie, dar nimeni nu are cheia magica a intregii intelegeri.
Raportul Comisiei Tismaneanu duce la o concluzie clara, simpla, usor de inteles pentru toata lumea: comunismul a fost un regim politic ilegitim si criminal. Ilegitim, pentru ca s-a instalat prin forta armelor straine, nu a fost niciodata supus aprobarii democratice prin alegeri si s-a mentinut la putere prin mijloace opresive. Criminal, pentru ca a ucis, a furat, a mintit, a incalcat legea româna sau internationala, a promovat violenta si sperjurul.
Unui om neimplicat in politica paragraful de mai sus pare banal si expirat. Am citit de sute de ori aceste fraze in ziare, reviste, pe forumurile de internet, am ascultat aceste cuvinte de mii de ori in discutiile personale, in intâlniri publice sau in cuvântarile oratorilor. Oamenii obisnuiti considera ca sistemul actual este mai bun decât cel comunist, desi mai are multe de facut, iar intoarcerea la vremurile acelea este de neconceput.
Pentru clasa politica insa – si nu numai din România – concluziile Raportului Tismaneanu sunt un nou prilej de convulsie. Ca de obicei, politicienii care au mai multe raspunsuri decât intrebari se afiseaza din nou cu atitudini excesive. Cine este vinovat de suferintele aduse de comunism? Unii vor spune ca rusii, altii ca americanii (ca ne-au lasat in mâna rusilor, de parca americanii nu au alta treaba decât sa se gândeasca la noi), unii ca lasitatea istorica a românilor, altii ca vinovata este Securitatea pentru ca supraveghea tot ce misca. Acestea nu sunt explicatii, acestea sunt circumstante.
Sistemele politice dictatoriale rezista impotriva propriilor lor popoare folosind toate instrumentele pe care le au la indemâna: armata, justitia, politia, propaganda, economia, administratia. Un sistem politic dictatorial poate parea uman pentru ca se ingrijeste de vaduve si orfani de razboi, dar in acelasi timp este cumplit de crud, trimitând in lagare de munca floarea intelectualitatii. Sistemele politice dictatoriale au capacitatea de a se mentine la putere numai prin folosirea silnica si ilegala a resurselor naturale, umane si financiare ale intregii societati. Când nu mai pot folosi aceste resurse sistemele dictatoriale se prabusesc. Fie lovite din afara (cel mai adesea), fie macinate dinlauntru (foarte rar). Nomenclatura comunista a inteles ca idolatrizarea sefului nu e un mecanism care tine la nesfârsit – asa cum credeau teoreticienii nazisti. Asa ca intâlnim in istorie dictaturi comuniste care si-au executat sefii, care nu s-au prabusit dupa ce a murit intemeietorul, care au rezistat chiar dupa ce intreaga conducere a fost schimbata prin lupte interne.
Pasajul de mai sus este semnificativ pentru dificultatile pe care le intâmpinam când incercam sa explicam cum a aparut sistemul dictatorial, cum s-a mentinut 45 de ani, cum a disparut intr-o singura zi, lasând in urma consecinte pe care le suportam si astazi. De aceea, un document ca Raportul Tismaneanu este extraordinar de util: cel putin ne ofera faptele, rationamentele, silogismele care ne ajuta sa gândim cu propria noastra minte despre trecut.
Numai ca Raportul Tismaneanu a fost pornit ca o actiune politica. Adica, in loc sa devina temeiul unei analize aprofundate, cu necesara compensare morala a celor care au suferit in acele vremuri, Raportul Tismaneanu a fost conceput ca platforma politica a unei singure persoane, ajunsa in functia de sef al statului, fara sa aiba nici o platforma. O enorma ocazie de normalizare a vietii politice din România a fost pierduta. Raportul Tismaneanu, oricât de imperfect ar fi el, trebuia prezentat tuturor politicienilor de frunte din România, discutat, dezbatut, judecat, dupa care, in sala parlamentului, fiecare dintre ei ar fi trebuit sa-si defineasca pozitia. Problema comunismului nu este nici a lui Traian Basescu, nici a lui Corneliu Vadim Tudor. Problema comunismului este a intregii societati românesti, care trebuie sa-si raspunda singura la intrebarile fundamentale.
Ieri, in sala parlamentului, in loc de responsabilitate, am vazut numai spectacolul a doua persoane: presedintele Traian Basescu, primul presedinte dupa 1947 care condamna oficial comunismul ca regim politic, si Corneliu Vadim Tudor, primul politician cu oarece pondere in electorat care apara neconditionat sistemul comunist si dictatura lui Ceausescu. In loc sa avem o dezbatere eliberatoare de inhibitii si false culpabilitati am avut ieri un spectacol trist. In loc sa avem atitudini responsabile si cuvinte bine gândite am avut cuplul de comici Tociu si Palade.
Oamenii se uita si judeca. Si nimeni nu a scapat pâna astazi de judecata publicului intr-o democratie.
