Alexandru Tomescu, Stradivariusul Elder-Voicu, o sală plină şi o seară perfectă
Ce s-a întâmplat sâmbătă, spre apus, la Filarmonica „Oltenia“, a fost o experienţă unică în viaţa oricărei persoane care s-a aflat în public. Turneul Naţional „Stradivarius“ a prilejuit o întâlnire de neuitat cu violonistul Alexandru Tomescu, care ne-a purtat timp de aproximativ o oră şi jumătate pe culmile muzicii lui Niccolò Paganini. Sau pe „Integrala Capriciilor“, mai bine zis, despre care se spune că este cea mai dificilă compoziţie de acest gen pentru vioară.
În faţa unei săli arhipline, într-un semiîntuneric magic, de poveste, Alexandru Tomescu nu a vorbit şi nici nu a stat în lumina vreunui reflector. Doar o lumină caldă îi desena chipul, în tot timpul acesta lăsând muzica să fie în centrul atenţiei. Părea că se transformă el însuşi într-o vioară. Corzile vocale ale lui Tomescu au devenit, sub ochii spectatorilor, corzile instrumentului, şi ne-au împărtăşit povestea lui Paganini.
De la un Stradivarius la un copac
Şi am trecut de la un „Capriciu“ la altul, de la agonie la extaz şi înapoi, prin trăirile complexului compozitor italian. Sala filarmonicii din Craiova părea că e continuată undeva, în perete, cu ajutorul proiecţiilor video, care înfăţişau o cameră goală, cu ferestre mari, pe care doar soarele reuşea să o deschidă la culoare. Întunericul şi lumina s-au dovedit nişte laitmotive pregnante în opera şi existenţa compozitorului. Iar Stradivariusul Elder-Voicu din 1702, ce face parte din Patrimoniul României, a fost un ingredient principal pentru autenticitatea recitalului, în mâinile magicianului Tomescu.
Cu mici pauze între ameţeală, dezorientare, fugă, linişte sau iubire, videoproiectorul contura povestea inestimabilului instrument muzical. A fost o lecţie de cultură, de la sunet până la imagine. Am urmărit, pe ţipătul instrumentului, cum se fabrică o vioară în sens invers: de la momentul primei atingeri a arcuşului pe corzi, până la căderea copacului din care a fost făcută.
Alter ego-uri muzicale
Unele melodii păreau că sunt cântate de mai mulţi violonişti. Pe un ritm Allegro, Allegreto sau Agitato, privirile celor din public îl urmăreau cu atenţie pe Alexandru Tomescu, să se asigure că nu sunt mai multe perechi de mâini cu mai multe viori care ies de sub fracul lui. Însă era o singură persoană, cu două mâini şi un instrument istoric, împreună cu alter ego-urile lui Paganini. Puteam auzi, direct din corpul viorii, vocile ce se luptau înăuntrul lui, rezultând într-o ceartă extrem de înflăcărată şi armonioasă.
Dragostea pentru muzică şi pentru instrumentul numit vioară a fost descrisă, poate cel mai emoţionant, în Capriciul nr. 21, Amoroso Presto. În timp ce o melodie lentă, plină de sentimente, ieşea timid din arcuşul lui Tomescu, pe perete erau înfăţişate mâinile artistului ce se plimbau agale pe lemnul viorii. Aceasta este muzica pe care o trăieşti la maximum, pentru că o poţi înţelege şi fără să-i ştii povestea.
Au fost momente „Capricioase“, în care priveam uimiţi spre vioară, întrebându-ne dacă vor lua foc corzile. Însă simetria perfectă dintre instrument şi stăpânul ei nu a permis un astfel de dezastru. Singurul foc care a ars a fost acela al inimilor, care şi-au ghidat mâinile să aplaude, la final, minute în şir.
Alexandru Tomescu ni l-a oferit pe tavă pe Paganini, ne-a învăţat cum se face o vioară, ne-a torturat plăcut, trecându-ne printr-un amalgam de ritmuri, stări şi sentimente. Şi toate astea fără nici un cuvânt. Aşa l-am cunoscut pe Paganini.
