De patru ani incoace te intâmpina la intrarea de la sala mica a Nationalului craiovean. Sunt mici, viu colorati si tare vorbareti. Sunt Mona si Lizica, papagalii teatrului.
O colivie din bronz, veche de aproape 80 de ani, este casa lor de la teatru. A celor doi chiriasi de seama: Mona, un agapornis ficheri verde care poarta mândru gulerul natural deosebit de frumos de un portocaliu rosiatic, si Lizica, perusul alb, care-si poarta mândru chelia, pe care a capatat-o, se pare, in vreme ce se lupta pentru inima si mostenitorii unei femele de perus, caci, conform spuselor specialistilor, pentru imperecherea unei astfel de rase sunt introdusi in colivie doi masculi si o femela. A dus sarmanul lupta grea. Era chiar sa moara. A rezistat. Se pare ca este un luptator. Un destin destul de greu, caci, dupa ce a trecut de marea incercare, a urmat alta când a pasit in colivia din bronz de la teatru, caci Mona nu l-a primit cu inima deschisa.
In casa lor cânta gaina
Prima zi in noua casa a fost crâncena, cu lupte pentru suprematie. Mona nu-l placea. Vadit resemnat, Lizica statea cuminte in coltul coliviei. A doua zi la fel. Mona nu il dorea in nici un chip. In cele din urma a facut un compromis, dar nu prea mare. A acceptat sa imparta aceeasi colivie, dar nu i-a cedat locul nici la masa, nici la discutii. Intâi manânca ea. Urca tacticos spre recipientul cu mâncare. Degusta pe indelete tot ceea ce au primit pentru ora mesei. Se opreste in cele din urma si ii mai lasa si lui câteva seminte, fie ele de orz, mei, cânepa sau floarea soarelui. Nu prea multe. Ei nu-i pasa de silueta, dar tine tare mult ca el sa fie suplu, ca sa nu poata sa-i faca fata in cadrul confruntarilor zilnice. Ba mai mult, atunci când li se ofera vreo delicatesa – mere, frunze de salata verde – Mona uita cu desavârsire de Lizica. Lui pare sa nu-i pese sau cel putin nu arata. Este un cavaler.
Sta tot timpul politicos deoparte si astepta ca stapâna Mona sa-si faca siesta dupa masa, abia apoi indrazneste sa treaca si el in compartimentul „bucatarie“. Si azi asa, mâine asa. Rezista cu stoicism, caci a invatat care sunt regulile casei. Nu indrazneste sa o intrerupa nici când vorbeste. Conform obiceiului, asteapta ca ea sa termine si apoi, timid, isi exprima si el parerea. Un cavaler desavârsit, care nu indrazneste sa-si deranjeze consoarta când ea isi face somnul se frumusete. Asa ca, desi i-ar surâde ideea de a se catara pe suportul acela cu clopotei, pe care se balangane Mona de când se trezeste si pâna când se culca din nou, nu cuteaza. Ar trezi-o si apoi nu are chef de o noua ciufuleala, caci doar ce si-a asezat si el penajul sau alb. Asa ca se multumeste sa guste din osul de sepie, acel obiect in forma de scoica, care il ajuta in diminuarea cresterii ciocului. Si totusi, leganul ii face cu ochiul. Asa ca risca. Ce daca o va trezi, si asa a dormit destul! Pe de alta parte, inca o paruiala in plus nu mai conteza. Mona se trezeste in zgomotul clopoteilor. Nu ataca inca, isi priveste totusi partenerul si ii adreseaza câteva vorbe, numai de ei intelese. De data aceasta il iarta. E intr-o dispozitie buna. Si Lizica ofteaza usurat: „Mona are o zi buna“. Cel putin astazi penajul ii va sta cum trebuie, asa cum l-a aranjat el la primele ore ale diminetii, caci imaginea conteaza. Cum i-ar sta lui sa apara ciufulit in fata oaspetilor de la National? Trebuie sa pozeze in stapânul casei, chiar daca nu este nici pe departe asa. Dar cine are sa stie…
