După ce a fost bursier al Fundaţiei Heinrich Böll din toamna lui 2003 până în primăvara lui 2004, Nicolae Coande este iarăşi, pentru două luni, oaspetele Germaniei. Premiat de revistele Ramuri şi Mozaicul, şi, în mai multe rânduri, de Uniunea Scriitorilor din România, poetul craiovean (născut la Osica de Sus, în fostul judeţ Romanaţi) se află acum cu o bursă de creaţie la Stiftung Künstlerdorf Schöppingen, în Nordrhein-Westfalia.
– Nicolae Coande, a trecut o lună de când ai ajuns în Germania. Cum arată o zi obişnuită pentru un bursier la Schöppingen? Dar una neobişnuită?
– Aş zice să le spunem cititorilor că mă aflu în Münsterland, zonă în „epicentrul“ căreia se află importantul oraş Münster, cunoscut unora dintre noi ca locul unde s-a ilustrat, cândva, faimoasa mişcare a anabaptiştilor şi unde, după războiul de 30 de ani, s-a încheiat ceea ce s-a numit Pacea Westfalică. Acum, după 360 de ani de la acea pace, oraşul este al studenţilor şi al bicicletelor, care sunt la fel de numeroase ca şi maşinile, ba chiar mai multe dacă stai să observi că maşinile care nu circulă stau cuminţi, „închise“ în parcările subterane ale oraşului. Evident, Craiova-oraş-vortex ar putea el însuşi să înghită într-o zi, pe neaşteptate, toate maşinile care azi ţi se suie de-a binelea pe picioare, pe trotuar. Dar încă e bine cât nu intră în casele oamenilor!
Revenind la întrebarea ta, o zi obişnuită la Schöppingen poate fi absolut la fel precum una la… Cârcea. Sau la Leamna, de ce nu, că tot au artiştii plastici acolo o casă a lor acum. În seria mea sunt 14 artişti, majoritatea din Germania, dintre care cinci sunt scriitori. Restul sunt artişti plastici, cu diferite specializări.
Schöppingen este o aşezare micuţă, tip burg german, aproape de graniţa cu Olanda, ceea ce nu o împiedică să găzduiască anual 30-35 de artişti din întreaga lume, aleşi dintr-un număr de peste 1.000 care aplică pentru stipendium (250 străini şi 750 germani). Stiftung Künstlerdorf Schöppingen, al cărei Geschäftsführer este dr. Josef Spiegel, primeşte fonduri din donaţii făcute de diferite fundaţii şi asociaţii economice din zonă şi, foarte important, o are ca preşedintă de onoare pe fosta primă doamnă a Germaniei, Christine Rau. Ceea ce este bine aici la Schöppingen – şi ar putea fi şi la Craiova dacă am avea un pic de iniţiativă şi nu am pedala atâta pe propria noastră subiectivitate „folclorică“ – este că artiştii pot primi o bursă pentru scris (1.025 de euro pe lună) şi pot să-şi vadă pentru un timp de proiectele lor, netulburaţi.
O zi obişnuită la Schöppingen este o zi ca asta, în care eu îţi răspund la întrebările tale puse dintr-o Craiovă care nu face nimic pentru artiştii săi, cu excepţia unor premii famelice acordate anual şi a unor bătăi pe umăr: lasă, bă, artistule…
O zi neobişnuită este una în care eu îmi scriu poemele sau textele literare fără să mă gândesc că trebuie să fac faţă obligaţiilor sociale inerente. Şi mai sunt şi plătit pentru asta! Nu este de-a dreptul „neobişnuit“?
Germania invită lumea la ea acasă
– Destui autori români şi-au scris, în ultimii ani, cărţile în străinătate, în special în spaţiul german. De unde susţinerea asta a nemţilor pentru literatura română (şi nu numai)?
– Fundaţia la care sunt găzduit acum funcţionează din 1989, ca şi Böll Stiftung, unde am fost acum patru ani. Dar sunt şi altele, cum este DAAD Berlin, care funcţionează începând din 1963. Probabil că filosofia care le-a născut (sunt foarte multe asemenea fundaţii în Germania, peste 50) nu este atât de greu de înţeles: una este să stai în „carapacea“ ta de neamţ, să zicem, şi să nu comunici faţă în faţă cu alţi artişti din lume, şi alta e să ai aceste contacte imediate care-ţi pot schimba perspectiva, care te îmbogăţesc oarecum. Nemţii fac asta şi pentru că au bani, e clar, dar şi pentru că au o idee despre cultură care îi face să o preţuiască într-atât, încât să aloce pur şi simplu fonduri pentru scris, pictat, sculptat, desenat etc. Susţinerea lor vine din încrederea în ideea că arta germană poate fi îmbogăţită prin contactele tot mai dese, la ea acasă, cu alte tendinţe din ţările artiştilor invitaţi. Pe scurt, Germania invită lumea la ea acasă. Nemţii nu sunt claustraţi ca noi (noi suferim de agorafobie, ne e frică de spaţiile mari, libere de ziduri, ne vede lumea), ci deschişi, inventivi şi chiar diplomaţi în acest fel de a proceda. Evident, au şi ei „dinozaurii“ lor, nu putem idealiza…
Scriitorii români exploatează cât pot acest timp norocos în care o fundaţie germană de cultură îi plăteşte pentru a-şi realiza proiectele personale. Fac ce fac şi mă întorc tot la durerea noastră „naţională“: în România de ce nu există asemenea fundaţii pentru artişti, că bani sunt destui? Ne trebuie un pic de curaj, ceva demnitate şi iniţiativă pentru a promova şi noi astfel schimburile culturale, nu doar la nivel central precum Institutul Cultural Român. Dar, aici, nemţii au autonomia landurilor, ceea ce în România mai va, până să avem alte idei decât ale Bucureştiului. Crezi că Oltenia nu ar putea găsi un sediu şi nişte bani pentru a deschide o fundaţie unde să invite artişti străini şi români pentru două-trei luni pe an? Nu se laudă oltenii cu frumuseţile locului şi cu… tarafurile năucitoare? Ar putea, dar nici prin cap nu-i trece: sistemul anchilozat în care trăim nu ne permite să gândim şi aşa. Suntem robii unor prejudecăţi şi ai unui trecut în care totul este decis de un aparat birocratic; libera iniţiativă este pentru alţii.
Dacă aş şti ce au nemţii, aş fi primar în Craioviţa
– Lăsând literatura la o parte, ai tras probabil cu coada ochiului: ce au nemţii şi n-avem noi? Ce-avem noi şi le lipseşte lor?
– Dragă Cornele, e o vorbă aici, dar poate că şi prin alte părţi: dacă vrei să cunoşti un oraş nou, trebuie să stai în el o zi sau toată viaţa. Dacă aş şti ce au nemţii, acum aş fi primar în Craioviţa sau, mai ştii, în locul lui Oprescu! Există, probabil, un model de organizare autoimpus cândva, de-a lungul timpului, o ingeniozitate cuplată la ideea de ordine – Alles in Ordnung? – ca şi la cea de eficienţă care fac din ei „motorul“ Europei. Au o tradiţie în acest sens, o încăpăţânare în a duce la capăt proiectele, dar şi fonduri pe care ştiu să le cheltuiască. Gândeşte-te cum a fost reconstruită Germania după 1945: din cenuşă. Oraşele lor au fost distruse în proporţie de 60-90% şi apoi refăcute, cu ajutor american, ce-i drept. Au muncit strângând din dinţi după scurta epocă nazistă şi, cu ajutorul planului Marshall, au reuşit să se redreseze. Sunt capitalişti înnăscuţi – „Etica protestantă şi spiritul capitalismului“ a fost scrisă de un neamţ din Thuringia, Max Weber, dar noi românii l-am adorat pe Marx -, au cuvânt în afaceri, ca şi în altele. Pe scurt, etica germană nu e doar o „frază de dânşii inventată“…
– Spune-mi o temă aflată în dezbatere publică la ei. Ce impresie îţi lasă spaţiul public german? Dar neamţul de pe stradă?
– Bicicletele prea multe din Münster şi lipsa locurilor suficiente pentru parcare? Faptul că, pentru prima oară după 1945, CDU (dreapta) a depăşit ca număr de membri SPD (stânga), cu 736 de cotizanţi? Sau hotărârea de guvern prin care a fost introdus noul card de identitate şi testul 17/33 pentru cetăţenia germană (asta presupune ca străinii care doresc să fie naturalizaţi să poată fi apţi să răspundă la 17 din cele 33 de întrebări din formularul respectiv: ceva despre Germania veche şi nouă)? Ori, poate, campania antinazism lansată recent aici, în Westfalia, într-o zonă unde mulţi tineri revin la apucături (tabere naziste) care păreau apuse?
Neamţul de pe stradă este silenţios, calm, politicos, stă la cafenea şi priveşte cu detaşare cum un român de aproape 1,90 m face fotografii bisericilor, porumbeilor şi cântăreţilor ambulanţi din oraşele lor.
– Ce ţi-a sărit în ochi? În ochiul de călător?
– Trebuie să remarc, indiferent prin ce oraşe am trecut până acum – că am fost la Köln, la Aachen, la Münster sau la Enschede, în Olanda -, felul în care oamenii locului nu părăsesc natura pentru asfalt sau pentru piatra cubică din oraşe. În fapt, nemţii sunt un popor de… piatră. Şi lemn. Filosofic. Verdele este continuu prezent în oraşele mari, prin parcuri sau prin piaţete şi reprezintă simbolul unei naţiuni care a păstrat pădurea, în timp ce construia magnificele catedrale (apropo, cea de la Köln, cât este de înaltă, este a doua după cea de la Ulm! Catedrala din Münster este mai mică, dar mai caldă decât cea din Köln). Rinul mi se pare foarte curat, cel puţin în zona Köln-ului, cu numeroasele lui vaporaşe cu care poţi face croaziere până la Bonn sau chiar poţi ieşi pe Dunăre. Uite, acum îmi dau seama că aş vrea să văd Dunărea în Germania! La urma-urmei, de aici curge înspre România. Avem, în Donau, o legătură solidă cu Germania, nu crezi?
– Ce întrebări ţi se pun despre România? Şi ce răspunzi?
– Am vorbit cu câţiva dintre scriitorii de aici. Ştii cum e: unii sunt mai curioşi, alţii mai puţin. Le vorbesc despre scriitorii români, despre faptul că unii dintre ei sunt de nivel european (chiar cred în asta, nu e diplomaţie, chiar îl admir pe Cărtărescu, nu cum greşit interpretează D.C. Mihăilescu), despre triştii noştri politicieni, care ar trebui să facă stagii de reeducare aici, în Bundestag, despre cum o ţară bogată ca România (avem miliardari şi munţi auriferi, nu?) nu e capabilă să acorde nişte burse de creaţie unor artişti, pentru că noi idealizăm Corupţia şi îi ridicăm statui.
Dar ce nu le spun! Chiar şi atunci când pur şi simplu nu mă întreabă nimic, fiindcă nu-i interesează.
Prosit pentru amicii din Craiova
– Ce ai mai scris? Şi, literar vorbind, ce ne pregăteşti?
– Bun, nu am secrete, literar vorbind, dar nici mari lucruri de dezvăluit. Am scris câteva poezii pe care aş dori să le public la toamnă într-o revistă din Craiova (licitează careva?), patru-cinci articole-eseu pe care le-am publicat sau le voi publica în revista Cultura, de la Bucureşti. Şi un jurnal-de-cameră, în care îmi notez zilnic ce fac, ce simt, ce gândesc şi ce mi se întâmplă pe aici. Când voi reveni în septembrie în Craiova, aş vrea să lansez cu câţiva prieteni noua mea carte de poezie, „Vînt, tutun & alcool“, editată de Robert Şerban la „Brumar“.
Şi încă ceva: în fiecare zi când beau o bere germană, mă gândesc la amicii din Craiova şi închin şi în cinstea lor. Ca şi acum: Prosit!
Interviu de Cornel Mihai Ungureanu
