Acum nu prea multi ani, meseria cu pricina era la loc de cinste. Cautata. Pe de-o parte pentru ca un scurt episod biografic din viata „celui mai iubit fiu al poporului“ – acela de ucenic de cizmar – asezase acest mestesug mai presus de bisturiul de chirurg ori pixul de scriitor. Pe de alta parte, cea reala – cizmaria era sora buna cu nevoia, de ea nu te puteai lipsi nici daca ai fi vrut. Saracia ne impingea sa luam câte o pereche de incaltari pe an – si atunci când baga marfa la Romarta si o scoteam victoriosi „pe sub mâna“. Tineam de Gubani sau Clujene ca de ochii din cap. Pantofi simpli, cizme croite dupa designul vreunui absolvent de scoala de partid, incaltamintea româneasca de prost gust era insa la fel de pretuita ca orice marfa rara de la noi. Pastrata cu sfintenie, cremuita, indesata cu ziare ori ciorapi vechi sa nu se turteasca, „imbracata“ pe timp de vara in dresuri desirate, pentru ca pielea – atât de scumpa la vedere! – sa-si pastreze luciul, prospetimea, elasticitatea. Iar la doua-trei luni – atunci când calitatea produsului comunist dadea semne de uzura – era dusa la revizie, la reparat, la resuscitat. La cizmar – meserias de baza al societatii românesti, tratat de toata lumea ca un prieten caruia ii dai in grija un lucru drag… Un flec nou, un toc sau un fermoar si Gubanul era aproape nou, numai bun de purtat inca cinci, poate zece ani…
Astazi, atelierele de cizmarie sunt tot mai rare. In Craiova poti sa le numeri pe degete. Si se imputineaza cu fiecare an, pe masura ce vechii meseriasi imbatrânesc, dispar. Cei care rezista o fac eroic, mintindu-si foamea cu vreun pantof scâlciat de pensionara. Nimeni nu le mai ia locul, pentru ca afacerea e proasta. O pereche de flecuri face cam cât o sandala din târg, deci ce folos?! Iar când magazinele gem de marfa ieftina – care, ce-i drept, te tine tot de banii aia – nimeni nu se mai incurca sa-si pingeleasca si cârpeasca pantofii vechi…
