Se spune că, în vremurile trecute, satul românesc se sprijinea pe trei stâlpi: popa, învăţătorul şi doftorul. Apoi, odată cu drumul de fier a apărut şi şeful jandarmilor, care s-a transformat cu timpul în binecunoscutul şef de post. Toţi patru erau cei mai respectabili cetăţeni ai satului, pălăriile se ridicau în valuri când unul dintre ei trecea pe uliţă, iar gospodăriile lor erau de obicei printre cele mai mândre. Dar asta se întâmpla în vremurile trecute…
În vremurile noastre, poporul român trece printr-o criză mult mai serioasă decât cea economică. O criză de admiraţie! În România este greu de identificat o profesiune care să întrunească respectul şi admiraţia majorităţii.
Medicii români poate că nu au fost niciodată atât de prost văzuţi ca în aceşti ultimi ani. Mizeria şi şpaga sunt cuvintele care etichetează breasla halatelor albe în România. Profesorii, pe de altă parte, sunt folosiţi doar ca muniţie electorală, educaţia şi cercetarea fiind domenii în care reducerile de fonduri se fac fără regrete. Şcolile sunt pline de suplinitori, iar dascălii îmbătrâniţi la catedră nu câştigă mai mult decât un vânzător de credite debutant.
Cât despre poliţişti, tresele lor ferfeniţite încă din anii comunismului sunt astăzi şi mai mult reduse de valul acuzelor de corupţie. Despre sistemul judiciar, însuşi preşedintele României, Traian Băsescu, afirma cu puţin timp în urmă că „nu este sistemul cel mai apreciat de către români“. De altfel, România se află pe locul trei într-un clasament al numărului de plângeri depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest clasament poate fi considerat un adevărat indicator al gradului de mulţumire a populaţiei faţă de actul justiţiei. România este depăşită doar de Rusia şi Turcia.
Armata şi Biserica se numără de multă vreme printre instituţiile în care românii au cea mai mare încredere. Dar, de curând, au dispărut dintr-un depozit militar 50 de mitraliere automate. Unde a ajuns acest arsenal al Armatei române nu s-a aflat nici până astăzi, deşi evenimentul a fost intens mediatizat în mass-media. Românii îşi petrec mult timp consumând produsele furnizate de media româneşti, dar asta nu înseamnă că breasla jurnaliştilor ar fi mai respectată. Ea este formată din acei „moderatori care se îngrijesc de tâmpirea noastră zilnică“, o constatare exprimată de H. R. Patapievici, unul dintre intelectualii de frunte ai ţării. Oricum, înjurat şi el pe la toate colţurile.
Este vizibil că, în România, nimeni nu mai admiră pe nimeni, iar pălăriile nu se mai ridică din respect, ci doar din frică. Despre un sistem de valori nu se mai poate vorbi, pentru că doar sistemul rămâne stabil, în timp ce valorile sunt angrenate într-o permanentă luptă pentru supravieţuire. Nu mai există sus şi jos în ţară, nu mai există cer, ci doar noroi. Criza de admiraţie a acestui popor se poate transforma cu încetul într-un uriaş complex de inferioritate, care va solidifica instantaneu orice încercare de evoluţie. Unii se felicitau pentru că România nu a devenit la începutul anilor ’90 un Kosovo al Europei. Însă, ţara s-a transformat treptat într-un Kosovo moral.
Există totuşi o categorie pe care, deşi nu o respectă neapărat, românii continuă să o salute cu „sărut mâna“. Sunt oamenii bisericii. Dar autoritatea reprezentată de ei pe Pământ este atât de mare, încât se poate spune că doar Dumnezeu mai este admirat în România.
