Am trăit un an în Italia, în 2002, primul an al marii invazii româneşti. Consulatul din Bucureşti era luat cu asalt, iar în Florenţa bisericile catolice ofereau o dată pe săptămână spaţiu imigranţilor săraci din România şi Albania ca să aibă unde să se roage. În centrul oraşului, o ţigăncuşă de-a noastră circula printre maşini cu mâna întinsă, cerşind sub genericul „poverina de la Romania“. Eu făceam haz, dar bărbatul meu, nepot al lui Nicolae Iorga, turba de furie şi, când îi dădea ceva, îi amintea să nu mai spună că e din România. Făceam bancuri că ar fi putut spune că e din Ungaria…
În autobuzul care urca de la gară la mine la universitate se instalase o ceată de aurolaci, condusă ferm de copiii noştri, dar care conţinea şi copii asiatici. Limba lor comună era româna de gang şi stilul lor de cerşit era foarte agresiv. Făcusem prozeliţi. În Gara de Nord, pe vremea aceea nu mai găseai aproape deloc specia, intrarea fiind ferm închisă şi poliţia patrulând agresiv. Am exportat toţi delincvenţii noştri.
În statistici şi rapoarte, migranţii din România sunt un succes. Din cauză că sunt plecaţi nu avem şomaj acasă. Banii pe care îi trimit umflă creşterea noastră economică, pentru că rudele lor rămase acasă devalizează magazinele de electrocasnice. Îşi fac WC la casa de la ţară, bravo lor!, că statul nu va avea bani încă o sută de ani să facă veceuri tuturor. În Europa Occidentală muncesc în slujbe pe care alţii nu le vor şi aduc mobilitate şi creştere economică. Atunci când vin în vacanţe aduc cu ei alte pretenţii faţă de comportamentul vameşilor şi primarului din sat, aduc o exigenţă nouă, transferă experienţa unei civilizaţii. Tabloul, în mare, e perfect. Dar când te uiţi mai îndeaproape, o categorie enormă de oameni foarte săraci pleacă în Italia, unde nu găsesc mare lucru de făcut. Rămân pe stradă.
Şi chiar dintre cei care au plecat numai ca să plece, mulţi nu au ajuns prea bine. Am remarcat odată vânătăile unei chelneriţe în Italia. Din rebeliune faţă de tatăl ei poliţist se măritase cu un italian şi ajunsese chelneriţă la un restaurant de sat. După tejghea, îşi petrecea viaţa uitându-se la telenovelele de pe RAI. Bărbatul ei nu câştiga destul şi nici nu o trata bine.
Am dat apoi peste altă fată fără facultate, de 24 de ani. La început a fost „badanta“, a stat cu o bătrână, dar nu i-a plăcut. Italia e plină de femei din Moldova şi România care vin la îngrijit copii şi bătrâne, pentru masă, casă şi în jur de 500 de euro pe lună. Nu le place. Românii nu au vocaţia îngrijirii. Ziarele din Italia sunt pline de poveşti despre bătrâni neglijaţi sau abuzaţi de îngrijitorii români şi moldoveni, şi asta de ani de zile. Geanina trăieşte cu un italian şi lucrează într-un bar, el i-a găsit locul. „Am serviciul meu, îmi plătesc chiria, cumpărăturile pe care le am şi, la urmă, nu mai rămân cu mai nimica. Reuşesc să trimit puţin acasă, pentru că iau un salariu de 1.200 euro – 520 plătesc chiria, pe un apartament mic, că stau singură, 50 de euro plătesc lumina, 50 de euro plătesc pe gaz“. Fetiţa a lăsat-o acasă, la părinţi. „Ce să fac cu ea aici? Să o dau la azil?“.
Nici una dintre persoanele cu care am vorbit prin Italia nu poate spune clar unde e mai bine. „Nici nu mai ştim cum era acasă“. „Ne-am obişnuit aici“. O duc greu, dar cred că pentru copiii lor va fi mai bine. „Diferenţa este că, deşi nu rămâi cu nimic, în schimb, îţi permiţi să-i acorzi unui copil ceea ce cere, ce are nevoie“, mi-a spus o mamă singură, din Florenţa. Iar doi bărbaţi care lucrează la Roma, în construcţii, povesteau: „Depinde la ce munceşti. Dacă munceşti la români e greu tare, dacă munceşti la italian, se munceşte mai puţin. La patronul român e foarte greu, îi programul lung, te plăteşte puţin şi nu-ţi convine. Ziua de muncă acolo se plăteşte la meseriaşi cu 70-80 de euro pe zi. Şi pe mine mă plăteşte cu 45 de euro. Îs foarte mulţi români acolo“.
Am vorbit cu câţiva dintre ei. Când vin în România, nu îi interesează să bage banii în altceva decât în casă. Să construiască o afacere pentru viitor? Trebuie să te pricepi, şi apoi „nu trăim 250-300 de ani şi nu iau nimic după mine“. În satele lor de acasă sunt plecaţi aproape jumătate din săteni. Toţi bagă banii în case „de parcă au ceva de demonstrat“. Casele au cinsprezece camere şi gresie, dar nu au canalizare, nici apă, arareori gaz. „În luna august, pe aici pe la noi nu vezi Dacie, numai BMW-uri şi Passat-uri“, au povestit sătenii studenţilor mei. În case stau bunicii cu nepoţii. Uneori nu stă nimeni, stau doar migranţii, vara, când se întorc.
În fond, acest model de viaţă de pe azi pe mâine, în care nu economiseşti, nu investeşti, doar consumi şi trăieşti ne e foarte familiar. Asta e România rurală, România de supravieţuire, extinsă între timp la scară europeană. Prima noastră contribuţie la Europa unită e cultura de supravieţuire. Şi, cum suntem mai săraci decât erau portughezii şi mai mulţi decât erau grecii, Europa va trebui să se obişnuiască şi cu noi. Şi noi va trebui să ne obişnuim cu ideea că, atâta vreme cât nu vom reuşi prin solidaritate socială şi bună guvernare acasă să facem mai rentabil pentru orice român să trăiască aici decât să doarmă în cort, pe un maidan de gunoaie la Roma, vom rămâne mulţi ani de acum înainte ţiganii Europei.
