Una dintre dorintele cel mai des afirmate de puterea comunista a fost aceea de formare a omului nou. Notiunea era usor neclara, dar in esenta era vorba de un om care sa execute directivele partidului; de gândit nu era nevoie. Partidul gândea pentru intreaga natiune. In scopul formarii omului nou, dupa teroarea temnitelor comuniste, a exmatricularilor din scoli si facultati, a infierarilor in sedinte publice a dusmanilor poporului, au urmat procedee mai blânde si mai rafinate: invatamântul politic, cititul in colectiv, gazeta de perete, presa unicolora, „Cântarea României“, „Cenaclul Flacara“ si, mai presus de orice, invatamântul. Care a fost organizat dupa principiul ca sa ofere cât mai putin timp liber profesorilor si elevilor pentru a gândi; si care a ramas la fel. Principiul „sa dam elevilor multe cunostinte ca sa aiba de unde uita“ este si astazi preferat celui rational „sa dam elevilor putin, ca sa aiba timp de gândire si ca sa poata tine minte“.
Cu toate presiunile la care a fost supus, invatamântul, inclusiv cel superior, a functionat satisfacator. Generatii de absolventi si-au onorat profesia; foarte multi, care au plecat, sunt bine priviti, apreciati si recompensati pe masura de tarile de adoptie. Restul, care calitativ sau moral nu au fost chiar in frunte, au devenit astazi, in mare parte, politicieni.
Când ne referim la calitatea absolventilor nostri din perioada anterevolutionara nu avem in vedere olimpicii, evident un motiv de satisfactie nationala, dar, oricum, exceptii valoroase, dar intr-un procentaj subunitar fata de numarul total de elevi. Au fost câteva generatii de olimpici cu adevarat exceptionale; vorbesc in deplina cunostinta de cauza, fiindca m-am ocupat cândva de pregatirea lor. E adevarat, intr-o mica masura, dar suficienta ca sa constat ca, daca n-ar fi fost incorsetati de sistemul rigid al scolii, ar fi putut ajunge si mai departe, si mai repede. Dar despre fenomenul olimpismului vom vorbi, poate, alta data. Invatamântul românesc de masa a fost de un bun nivel calitativ, in special datorita a doi factori fundamentali. In primul rând, calitatilor naturale ale tinerilor nostri si in al doilea rând datorita dascalilor, care formati intr-o scoala inca influentata de bunele traditii isi faceau, in mare, datoria. Lucrurile erau influentate si de unii factori obiectivi: asigurarea unui loc de munca pentru toti, mijloace minime de distractii. Cu doua ore de televiziune pe zi, cu filme chinezesti sau cu eroi sovietici, invatatura devenea o ocupatie mult mai placuta. Dar programa de invatamânt era incarcata, ca si programul saptamânal, pentru ca sa ramâna putin timp pentru a gândi. Elevul, studentul erau priviti ca niste receptori pasivi de cunostinte, in care se inghesuiau cât mai multe, utile sau mai putin. Datorita imposibilitatii elevului mediu de a-si insusi cunostintele a aparut fenomenul meditatiilor. Care pe elevul bun il prostesc, iar pe cel slab il lasa la fel. Psihologic, elevul trebuia sa depuna mai mult interes la meditatii, deoarece ele sunt platite, pe când orele de scoala nu. Un invatamânt care are nevoie de meditatii ca sa functioneze rezonabil este un invatamânt bolnav. Meditatiile au dus la scaderea prestigiului profesorilor; ca si faptul ca ei erau folositi si la munca patriotica si la strâns gunoiul pe strazi, si la multe alte actiuni extrascolare. Si profesorii ar fi facut si mai multe daca nu i-ar fi impiedicat procesul de invatamânt. Toate acestea, precum si unele cauze interne ale comunitatii profesorilor au dus la scaderea nemeritata total a prestigiului profesorilor. Lucru vizibil cu ocazia recentei greve, pe care nu o discut deocamdata; parintii sunt indignati, considerând ca profesorii nu au drepturi, ci numai datoria de a face copiii lor destepti, chiar daca nu sunt toti dotati, chiar daca acasa n-au nici o carte, iar unii parinti nu le ofera exemple de conduita morala corespunzatoare. Oamenii muncii sunt indignati de faptul ca profesorii dau meditatii, asa cum am spus, de multe ori discutabile, dar totusi un câstig adaugat unui salariu mic prin munca; aceiasi oameni nu s-au indignat si nu au luat pozitie la marile hotii care de 15 ani ne-au saracit, nu si-au manifestat dezaprobarea când oameni fara pregatire si fara moralitate au ajuns in fruntea tarii.
Dar timpurile s-au schimbat; invatamântul, ca si alte institutii fundamentale nu. Tinerii au inceput sa gândeasca si sa devina mai pragmatici. Nu mai vor sa fie obligati sa invete lucruri care nu le vor fi utile in viitor. O criza de orientare a tinerei generatii este vizibila peste tot. Dar nu e suficient s-o constatam. Dupa cum nu e bine sa ascundem si sa ignoram lipsa de interes a tinerilor pentru invatatura. A da vina fie pe tineri, fie pe dascali este o greseala. Care poate fi grava daca nu cautam adevaratele cauze ale lipsei de motivatie si de interes de ambele parti.
Cu voia dumneavoastra, voi incerca sa-mi expun in continuare unele opinii; cu precizarea ca nu le consider perfecte si ca nu vor fi totdeauna total exprimate.
