Nu e prima oara acum ca am un sentiment straniu: ca traiesc, ca martor izolat, intre doua realitati paralele, violent diferite. Una e reprezentata de ceea ce ne-am obisnuit sa numim „România reala“. Alta e „România oficiala“.
Una, „România oficiala“, vorbeste zilnic la televizor. Ne explica de ce o ducem prost si cât de mult se zbuciuma ea pentru a ne usura viata. Cealalta, „România reala“, devine vizibila doar când e lovita de calamitati. Ca acum. Ultimul val de inundatii a nefericit, ni se spune, oameni din saptesprezece judete. In unele locuri, sinistratii nici n-au apucat sa curete noroiul lasat de inundatiile precedente si s-au trezit, iarasi, cu apele peste ei. Telejurnalele ne arata imagini de-a dreptul apocaliptice. Imagini in care disperarea nu mai trebuie nici marturisita. Ea se vede pe chipurile oamenilor. Si n-are nevoie de explicatii. Daca, sub soarele verii, era posibila iluzia ca pâna la venirea iernii cei ramasi fara case isi vor putea incropi un adapost, sub ploile putrede ale acestei toamne e mult mai greu sa-ti inchipui ca dramele vor avea un final, macar, decent.
Decenta? Iata un cuvânt care nu intereseaza pe nimeni, se pare, in „România oficiala“. Pentru a te convinge, e suficient sa urmaresti circul care se desfasoara in ambele camere ale parlamentului, in vreme ce in „România reala“ oamenii, istoviti de nesomn, cara saci cu nisip pentru a intari digurile sau umbla pe uliti cu barca. L-am auzit, zilele trecute, la televizor, pe Adrian Nastase zicând, intr-o clipa de exasperare (sau, poate, de sinceritate!), despre propriii sai colegi: „E o lume de nebuni“. Si, o clipa, am fost tentat sa-i dau dreptate liderului pesedist. Pe urma, mi-am spus ca „nebunia“ ar reprezenta, totusi, o scuza. Ceea ce ii lipseste „lumii de nebuni“ nu este luciditatea, ci buna cuviinta. In cele doua camere ale parlamentului nu se duc lupte pentru pregatirea integrarii României in Europa; nu se duc lupte pentru rezolvarea crizelor din Sanatate, din Invatamânt, din Cultura; nu se duc lupte pentru a micsora neincrederea românilor in institutii, in partide si chiar in valorile democratiei. In Camera Deputatilor si in Senat se poarta lupte crâncene pentru doua scaune: cele doua scaune pe care stau acum Nicolae Vacaroiu si Adrian Nastase; si pe care Alianta „portocalie“ le vrea, cu orice pret, pentru ea.
Ruptura dintre cele doua Românii nu e cu totul noua. Din câte am inteles, citind diverse memorii, si inainte de al doilea razboi mondial clasa politica româneasca suferea de prezbitism. Vedea mult mai bine cum aratau lucrurile la Paris decât undeva la Pitulatii din Vale. Dar azi ruptura e si stridenta, si scandaloasa. Caci ea desparte nu numai doua lumi. Desparte o agitatie ridicola de o tragedie.
In pauzele dintre luptele pentru cele doua scaune, politicienii discuta, la aceasta ora, daca trebuie sa existe un parlament unicameral sau unul bicameral, daca e mai bun votul uninominal sau votul pe liste. Si o fac cu acelasi simt al oportunitatii de care au dat dovada cei care se certau in Bizantul asediat de turci pe tema „sexului ingerilor“. Nimic din grijile, din spaimele „României reale“ nu ajunge, se pare, in incaperile „României oficiale“ de la Cotroceni, de la Palatul Victoria si de la Palatul parlamentului. Acolo „grijile“ sunt altele. Razboiul dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria a iesit, acum, din transee. PD devine tot mai pe fata un „partid prezidential“, care joaca in culise alt rol decât cel interpretat pe scena, in timp ce liberalii sau, cel putin o parte dintre ei, se apropie, se zice, de PSD.
Pe scurt, „România oficiala“ joaca poker, filându-si cartile. Presa chibiteaza pe margine si comenteaza partida. Dar cu ce gânduri afla „România reala“ amanunte din acest joc? Imi e greu sa dau un raspuns. Pot spune doar ce arata sondajele. Ca increderea românilor in politica, in politicieni, in partide, e tot mai mult inlocuita de lehamite.
