Un mister științific vechi de șase decenii ar putea avea, în sfârșit, o explicație. Cercetătorii au folosit diferențele dintre stilurile pictorilor americani Jackson Pollock și Mark Rothko pentru a înțelege modul în care particulele de înaltă energie se deplasează prin centurile de radiații ale Pământului.
Centurile de radiații sunt regiuni în formă de „gogoașă” din jurul Pământului, în care câmpul magnetic al planetei captează particule foarte energetice. Modul în care aceste particule se răspândesc în interiorul centurilor i-a nedumerit pe cercetători timp de aproximativ 60 de ani.
Navele spațiale ar fi putut oferi o imagine înșelătoare
Observațiile transmise de navele spațiale aflate pe orbită au sugerat, timp de decenii, că particulele se deplasează prin centurile de radiații printr-un proces lent și aleatoriu, denumit difuzie.
O nouă cercetare realizată de o echipă din cadrul International Space Science Institute (ISSI) propune însă o explicație diferită: problema ar putea să nu fie modul în care se comportă particulele, ci felul în care le vedem.
Potrivit cercetătorilor, grupurile de particule pot avea, de fapt, un comportament previzibil și pot forma structuri din ce în ce mai complexe pe măsură ce se deplasează prin centurile de radiații.
Problema apare atunci când aceste structuri sunt observate de o navă spațială ale cărei instrumente au o rezoluție limitată.
Ce legătură au Pollock și Rothko cu particulele din spațiu
Pentru a explica fenomenul, cercetătorii au apelat la o comparație cu doi dintre cei mai cunoscuți pictori americani.
Lucrările lui Jackson Pollock, caracterizate de rețele complexe de linii și stropi de vopsea, pot ilustra modul în care un sistem aparent haotic poate ascunde structuri și reguli.
În schimb, picturile lui Mark Rothko, cu suprafețe mari și forme simple, pot fi folosite pentru a sugera imaginea uniformă pe care un observator ar putea-o percepe atunci când detaliile fine nu mai pot fi distinse.
Astfel, cercetătorii susțin că un grup de particule care se deplasează într-o manieră ordonată poate ajunge să pară, pentru un instrument cu rezoluție limitată, o distribuție aleatorie și uniformă.
Particulele nu s-ar comporta atât de haotic pe cât se credea
În termeni simpli, particulele dintr-un grup nu se deplasează toate cu exact aceeași viteză. Pe măsură ce trece timpul, diferențele mici dintre vitezele lor fac ca grupul inițial, compact și ușor de identificat, să se întindă.
După câteva orbite, ceea ce era inițial o structură clară poate deveni atât de dispersat încât instrumentele navei spațiale să nu mai poată distinge organizarea sa internă.
Rezultatul este o imagine care seamănă cu o aglomerare aleatorie de particule, deși în spatele ei s-ar putea afla un proces mult mai ordonat.
Cercetarea, publicată în luna iulie în revista Physical Review Research, pune astfel sub semnul întrebării una dintre interpretările folosite pentru a explica dinamica particulelor din centurile de radiații ale Pământului.
Descoperirea arată cât de mult poate influența perspectiva modul în care oamenii de știință interpretează fenomenele din spațiu: ceea ce pare haos de la distanță ar putea ascunde, de fapt, o structură complexă și previzibilă.
Citește și: Incendiu devastator într-un bloc din județul Vâlcea: un mort și o femeie salvată din flăcări
