Una dintre cele mai frumoase pietre preţioase din lume, diamantul Hope, a adus ghinion multora dintre proprietarii săi.
Este unul dintre cele mai frumoase şi mai „malefice“ lucruri din lume, capabil să seducă la prima vedere pe oricine îl vede, dar şi să îl aducă la ruină imediat. Este vorba de un diamant uriaş, de culoare albastră, de 44,5 carate, al cărui nume, ca o ironie a sorţii, este Hope – speranţă. Însă, pentru oricine intră în posesia sa sau doar îl priveşte pentru mai mult timp, unicul destin este disperarea. De 50 de ani, diamantul se află în custodia Smithsonian’s National Museum of Natural History, după ce toţi proprietarii săi au murit în urma unor chinuri îngrozitoare. Păstrat într-un colţ întunecat al marelui muzeu newyorkez, în ultima perioadă, diamantul Hope a fost destul de „liniştit“. Însă, cineva din metropola americană a avut ideea deloc genială de a-l „trezi“, prin organizarea unei aniversări într-un loc special şi mutând diamantul la un alt colier, de data aceasta creat de Harry Winston. Evenimentul a fost marcat şi prin lansarea unui documentar TV dedicat misterelor care au înconjurat acest diamant, protagonistă fiind nimeni alta decât Kim Basinger. Diamantul blestemat este originar din India, din templul Rama-Sita, situat în apropiere de Mandalay. Diamantul reprezenta ochiul în chipul din piatră al unei divinităţi locale. Însă, hoţii au smuls diamantul, provocând, din câte se pare, divinităţii o furie inimaginabilă.
Zeul furios
Potrivit site-ului latelanera.com, autorul furtului ar putea fi bijutierul Jean-Baptiste Tavernier. Divinitatea hindusă a blestemat însă diamantul, furia sa fiind atât de puternică, încât blestemul continuă să reziste şi în zilele noastre. Odată adus în Europa, în 1688 a fost achiziţionat de Ludovic al XIV-lea, care a cerut tăierea acestuia în formă de inimă, fapt ce i-a scăzut numărul de carate de la 112 la 67,5. Deşi a obţinut un preţ uriaş de la rege, după scurt timp, afacerea lui Tavernier a intrat în faliment. Bijutierul a plecat din nou în India, pentru a găsi alte comori, însă în timpul călătoriei sale a murit după o lungă şi dureroasă agonie. Atât Ludovic al XIV-lea, cât şi Ludovic al XVI-lea au purtat diamantul în diverse ocazii. Când Maria Antoaneta a primit diamantul, a dorit să îl combine cu alte pietre preţioase.
Decapitări în serie
La scurt timp după aceea, Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta au fost decapitaţi, capetele lor ajungând la un loc cu cele ale unor hoţi şi răufăcători. În timpul Revoluţiei Franceze, multe dintre bijuteriile regale au dispărut, probabil fiind furate, printre ele fiind şi diamantul Hope. Acesta a ajuns în posesia unui bijutier, care a căzut victimă unui jaf violent. El a reuşit să supravieţuiască, însă când a descoperit că hoţul care îl prădase era chiar fiul său, a murit din cauza unui infarct. Fiul, devenit între timp mare bogătaş, când a aflat de moartea tatălui, s-a sinucis, fiind cuprins de remuşcări. Un prieten de-al lui a descoperit diamantul într-unul dintre buzunarele sinucigaşului, l-a luat, însă nici el nu a reuşit să mai trăiască prea mult. Diamantul a fost vândut apoi la Londra, în 1830, unde a fost tăiat sub o nouă formă, fapt ce a făcut ca numărul de carate să scadă la 44,5.
Balerina strangulată
Bancherul Hope a achiziţionat diamantul pentru o sumă astronomică şi a decis să îl boteze cu numele său. Diamantul a fost moştenit apoi de rudele sale apropiate. Cuplul format din Lord Francis Hope şi Mary Yohe s-a destrămat după primirea pietrei preţioase, iar Mary, care înainte de primirea moştenirii era o solistă celebră, şi-a trăit ultimele zile din viaţă într-o sărăcie cruntă. Noul proprietar, Jacques Colot, a înnebunit şi a vândut diamantul prinţului rus Kanitovsky, sinucigându-se la scurt timp după aceea. Kanitovsky i l-a dăruit unei balerine de la Folies Bergère de care se îndrăgostise, însă când a descoperit că aceasta îl înşela a sugrumat-o cu mâinile sale. Ulterior, în timpul Revoluţiei Ruse, prinţul a fost linşat de mulţime.
Ghinion după ghinion
Bijutierul grec Simon Matharides, la scurt timp după achiziţie, a ajuns pe fundul unei prăpăstii. Nimeni nu a reuşit să descopere dacă a fost vorba de o sinucidere sau de o crimă. La un an după ce a achiziţionat diamantul, sultanul Abdul Hamid a fost detronat şi a înnebunit. Habib Bey nu a avut nici el mai mult noroc, murind înecat. Pierre Cartier a revândut diamantul proprietarului Washington Post, Edward Beale McLean, care i l-a dăruit soţiei sale, Evelyn Walsh. În contractul încheiat între Cartier şi McLean era stipulat că dacă „în termen de şase luni de la achiziţionarea dimantului, se întâmplă vreo nenorocire în familia lui Edward B. McLean, Hope va fi înlocuit cu alte bijuterii, cu o valoare similară“. Mai întâi a murit mama lui McLean. Au urmat apoi două servitoare. Fiul cel mare al soţilor Mc Lean, în vârstă de zece ani, într-o zi s-a aruncat în mijlocul străzii, fiind lovit de o maşină. Disperat, McLean a divorţat, a început să bea şi, în 1933, un tribunal l-a declarat inapt să mai conducă Washington Post. Evelyn era însă o femeie liberă şi nu credea în superstiţii. În 1946, fiica sa s-a sinucis cu o supradoză de medicamente. Tragedia a avut loc la scurt timp după ce, cu ocazia căsătoriei sale, a purtat diamantul Hope. Evelyn a păstrat diamantul până în ziua morţii sale.
Aniversare cu ghinion
Terorizat de această serie de tragedii, Harry Winston, la scurt timp după ce a primit diamantul, l-a donat la Smithsonian’s Museum, unde se află de 50 de ani. În tot acest timp, nu au mai avut loc alte tragedii, chiar dacă manifestările prevăzute a avea loc la New York ar putea trezi la viaţă proprietăţile malefice ale diamantului.
