Fumatul? De vină e industria tutunului. Obezitatea? De vină sunt restaurantele de tip fast-food. Ignoranţa? Vina profesorilor. Psihologii şi sociologii sunt de părere că trăim într-o societate în care nimeni nu îşi mai asumă nici o responsabilitate.
În America sunt numite „fat suits“ sau „procesele grăsimii“. Mai exact, este vorba despre procesele intentate de persoanele obeze împotriva restaurantelor fast-food. Această modă a stârnit discuţii aprige şi nu pentru că justificarea acuzaţiei ar fi o insultă împotriva bunului-simţ, ci pentru că sunt mulţi care sunt de părere că restaurantele invocate ar fi trebuit să îi informeze mai bine pe consumatori. Şi, la urma urmei, de ce nu ar adopta şi aceste localuri strategiile multinaţionalelor din industria tutunului şi să pună un mesaj de avertisment pe hamburger. Altfel spus, obezii sunt de părere că de vină pentru patologia lor nu este propria lăcomie, ci compania, care nu a făcut tot posibilul să îi împiedice să mănânce astfel de „bombe“ calorice.
La limita absurdului
Oricât de absurdă ar putea părea această situaţie, ea este definitorie pentru o societate care renunţă treptat la orice responsabilitate şi, în acelaşi timp, pretinde să trăiască într-o lume lipsită de riscuri. În aceste condiţii, nu este de mirare că există spitale unde medicii refuză să pună orice diagnostice prenatale, de frică să nu identifice vreo patologie rară a fătului, din cauza căreia ar putea ajunge la tribunal sau, din contră, recomandă avortul pentru că, în caz în care există dubii, preferă să nu îşi asume nici o responsabilitate. La rândul lor, producătorii de jocuri video au început să scrie pe ambalaje că prea multe ore petrecute în faţa consolei pot afecta sistemul neurovegetativ, pentru a evita astfel posibilele atacuri venite din partea părinţilor, care, în loc să îşi trimită copilul să se joace în aer liber, preferă să îl ştie în siguranţă în faţa calculatorului. În acelaşi timp însă, aceiaşi părinţi se consideră îndreptăţiţi să îi critice pe profesori, atunci când odraslele lor se întorc acasă cu note mici. Deşi aceste comportamente sunt încă izolate, ele sunt clar simptome ale unei „maladii“ sociale cu un singur sens: individul vrea să se simtă protejat, fără a accepta că are şi el o parte de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă.
Societate fără responsabilitate
În aceste condiţii, nu este de mirare că asistăm la atitudini care, obiectiv vorbind, nu au nici un temei, dar care şi-au găsit oglindirea în legi aflate la limita absurdului. De exemplu, în Franţa este obligatorie construirea unui gard de protecţie în jurul tuturor piscinelor private, chiar dacă proprietarul declară pe propria răspunde că nici un copil nu va pune vreodată piciorul pe proprietatea sa. În şcolile elementare „de fiţe“ din Los Angeles, regulamentul intern le interzice profesorilor să îi ungă pe elevi cu cremă de protecţie solară atunci când îi lasă să se joace în soare, pentru a evita astfel orice contact fizic „ambiguu“. Utilitatea acestor iniţiative este însă discutabilă.
Să fie oare chiar atât de bine să fim foarte protectori cu propriii copii, să încercăm să îi protejăm de toate riscurile posibile şi imaginabile, multe dintre ele improbabile? Această logică absurdă poate avea consecinţe devastatoare asupra societăţii. Tot ceea ce ar putea reprezenta un risc trebuie imediat blocat, chiar şi la tribunal, dacă e necesar. Din fericire, Europa este încă departe de mania pentru procese de dincolo de Ocean, unde totul este posibil. Cel mai elocvent caz este al Stellei Liebeck, care a câştigat un proces intentat lanţului de restaurante McDonald’s, pentru că a cumpărat o cafea prea caldă.
