Cunoscut publicului oltean mai ales prin realizarea la Teatrul Naţional a celebrului spectacol „Caligula“ (2011), regizorul László Bocsárdi a montat în această stagiune „Familia Tót“, piesă care, în opinia sa, nu ar merita să fie jucată pentru a demonstra ororile unei dictaturi comuniste, ci mai degrabă pentru a face cu ajutorul ei un studiu referitor la nivelul stării de nebunie a timpurilor noastre.
Ion Jianu: Cu acest spectacol – „Familia Tót“, de Örkény, sunteţi la a patra montare pe scena Naţionalului din Craiova, după „Năzdrăvanul Occidentului“ (2001), „Avarul“ (2004) şi multipremiatul spectacol „Caligula“ (2011). Cum aţi ajuns la „Familia Tot“, un text care a făcut carieră mondială? A fost alegerea dumneavoastră sau sugestia TNC? Şi de ce aţi ales o piesă cu o întindere destul de mare, ca timp, trei ore şi douăzeci de minute?
László Bocsárdi: Pentru mine, la alegerea unui text, durata scontată a spectacolului nu face parte din criterii. Singurul criteriu este calitatea lui. Dacă, citindu-l, reuşeşte să mă emoţioneze, ştiu că textul este bun pentru mine şi simt nevoia să transmit această emoţie şi potenţialilor spectatori. Textul lui Örkény este unul foarte bun. Trebuie abordat cu multă răbdare şi atenţie, pentru că altfel se poate ajunge la simplificarea problematicii piesei. De multe ori se recurge la scurtarea textului, la eliminarea unor scene care la prima vedere par în plus. În majoritatea acestor cazuri, se caută să se sublinieze caracterul politic al piesei şi se forţeaza ideea că „Familia Tót“ este doar o metaforă reuşită a dictaturii comuniste, în care maiorul reprezintă dictatorul fără scrupule, iar familia pompierului-şef – poporul asuprit, care, neputând suporta chinurile, până la urmă se revoltă, ucigându-l fără milă pe conducător. Fără îndoială, această poveste se regăseşte în text, dar este doar un pretext pentru a putea dezvolta teme mult mai complexe şi mai puţin didactice. În caz contrar, ar fi greu de înţeles cum a putut piesa să ajungă să aibă un succes internaţional atât de clar. Eu am propus acest text din mai multe motive. Se dezvoltă în el probleme esenţiale şi contradictorii cu care ne confruntăm, cum ar fi relaţia noastră cu natura, cu munca, legătura ambiguă dintre membrii familiei, iraţionalitatea sorţii etc. Piesa construieşte foarte precis imaginea stării unei lumi în care persistă „confuzia de idei“, în care „sus este nicăieri“, în care toţi cei normali au dorinţa ascunsă „de a se vârî sub ceva“. Chiar dacă nu trăim într-o dictatură de tip comunist, aceste elemente mi se par de o actualitate cutremurătoare. În caz contrar, textul ar fi unul prăfuit, ar merita să fie prezentat doar pentru cei care au avut de a face cu era comunistă. Un alt motiv pentru care textul m-a atras este acest limbaj teatral, pe care eu îl simt adecvat pentru dezvoltarea acestor probleme. Este un limbaj care încearcă să aducă la numitor comun abordarea directă, câteodată chiar agresivă, a spectatorului, cu starea de melancolie produsă de imagini şi de muzică. Este o direcţie care are legătură cu căutările mele teatrale actuale.
Fiecare actor a căutat să dezvolte cât mai bogat posibil rolul
I.J.: Aţi stabilit premiera de la Craiova cu „Familia Tot“ în apropierea zilei dumneavoastră de naştere (care a fost pe 6 octombrie). Aşa a fost să fie sau v-aţi făcut un fel de cadou?
L.B.: Aşa a fost să fie.
I.J.: Toţi actorii distribuiţi în spectacol îşi fac cu prisosinţă datoria, cum se spune, sunt prezențe scenice ireproșabile, iar publicul se reîntâlneşte cu câteva creaţii actoriceşti excepţionale. Ca regizor, cum aţi perceput interpretarea actorilor craioveni?
L.B.: Cum am spus mai sus, este vorba despre un text foarte complex, dar şi deosebit de ofertant pentru actori, lucru conştientizat şi asumat de toţi cei din distribuţie. Drept consecinţă, fiecare a căutat să dezvolte cât mai bogat posibil rolul pe care l-a avut la dispoziţie. Consider că direcţia în care eu şi actorii am încercat să construim acest spectacol coincide cu spiritualitatea textului.
I.J.: După spectacolul din seara zilei de 9 octombrie, pe care l-aţi urmărit din sală alături de public, aţi părăsit Craiova, iar asta înseamnă, din câte am aflat, că în opinia dumneavoastră spectacolul ar fi închegat. Am înţeles că obişnuiţi să „însoţiţi“ piesa, prin prezenţa în sală, până când consideraţi că nu mai este de lucru în mod semnificativ. Aşa este? „Familia Tot“ este, deci, un spectacol închegat?
L.B.: Spectacolul este (aşa cum se întâmplă cel mai des în zilele noastre atunci când avem la dispoziţie un număr prea mic de repetiţii) în curs de închegare. Trebuie jucate în jur de cinci-şase reprezentaţii pentru ca el să ajungă să fie strâns, exact, pentru ca actorii să aibă acea siguranţă în jocul lor care să-i facă să joace cu o relaxare creativă. Pentru asta, desigur, ei va trebui să nu se mulţumească cu nivelul la care se află imediat după premieră şi să-şi dezvolte rolurile mai departe. Dar de aici nu mai este treaba regizorului. Totul depinde de profesionalismul fiecăruia în parte. Eu am urmărit primele trei reprezentaţii şi aş fi foarte fericit dacă aş putea fi prezent la mult mai multe, să pot fi lângă actori şi în continuare, cum fac de obicei acasă, cu trupa mea din Sfântu Gheorghe. Mai târziu, desigur, mă voi mai întoarce la Craiova să văd cum evoluează spectacolul.
I.J.: Am citit o cronică teatrală despre spectacolul dumneavoastră de la Craiova cu „Familia Tot“ (semnată de Ileana Lucaciu) în care se face, printre altele, următoarea afirmaţie: „Valer Dellakeza realizează o creație în acest personaj reprezentativ pentru tematica subtilă a piesei și trece peste unele confuzii regizorale“. Cum comentaţi?
L.B.: Nu aş dori să intru într-o polemică cu vreun cronicar, mai ales legată de un spectacol regizat de mine, nu este pe gustul meu. Totuşi, ca să nu las întrebarea dumneavoastră neaşteptată fără vreun răspuns, vă spun următoarele: respect părerea doamnei cronicar, dar cred că, dacă a citit textul piesei, nu a făcut-o cu destulă atenţie. Cum v-am povestit mai înainte, piesa nu cred că ar merita să fie jucată pentru a demonstra ororile unei dictaturi comuniste (nu mai este actual), ci mai degrabă pentru a face cu ajutorul ei un studiu referitor la nivelul stării de nebunie a timpurilor noastre. Noi asta am încercat să facem. Văzând întrebarea dumneavoastră, am citit articolul. Prima impresie este că se caută cu insistenţă să se regăsească în spectacolul nostru concepţia, rezolvările altor montări văzute. Din asta derivă şi „confuzii“ legate de jocul actorilor, pe care nu am de gând să le comentez.
Sunt deschis pentru continuarea colaborării cu TNC
I.J.: După aceste patru colaborări cu Naţionalul din Craiova, aveţi deja o opinie clară despre colectivul acestui teatru – conducere, actori, despre publicul din Bănie, despre oraş. Care vă sunt impresiile?
L.B.: Ca de fiecare dată, şi acum am venit cu plăcere să lucrez în acest teatru. Oamenii care lucrează aici iubesc teatrul şi acest lucru îţi dă speranţa că merită să te implici într-o nouă aventură artistică. Nicăieri nu mai este uşor să faci spectacole în care să poţi crede cu adevărat şi să aibă şi succes la public. Aştept şi de data asta, cu multă speranţă, soarta bună a acestui spectacol.
I.J.: Aveţi în vedere o viitoare colaborare cu trupa din Bănie?
L.B.: Eu sunt deschis, desigur, şi în continuare pentru a colabora cu teatrul din Craiova.
I.J.: Ce spectacol pregătiţi acum?
L.B.: Lucrez de un timp la un spectacol după textul lui Shakespeare, „Hamlet“. Este un fel de experiment. L-am mai montat cu ani în urmă la Teatrul Metropolis. Proiectul de acum l-am început în acest an, în iunie, la Gyula (Ungaria). Este vorba despre o încercare de prelucrare, de această dată, mult mai liberă, a piesei, în care accentul se pune pe senzaţiile lui Hamlet. Majoritatea evenimentelor, a vorbelor spuse de personaje îmi par a fi dintr-un vis, un vis care este cauzat de stările legate de presimţirea morţii, un vis în care situaţiile, relaţiile esenţiale ale persoanei nu mai pot fi uşor controlate şi apar ca nişte obsesii. Acest lucru are drept consecinţă o viziune în care graniţa dintre real şi halucinaţie nu mai este uşor de surprins; acţiunile, evenimentele vor fi, deci, iraţionale, timpul îşi va pierde linearitatea.
Este vorba, deci, despre un experiment din punct de vedere regizoral, deosebit de incitant, dar, totodată, şi riscant. Trebuie să găsim în spectacol un echilibru foarte clar între vizualitate, spaţiu acustic şi o prezenţă foarte specială a actorului, evitând, desigur, să ieşim din tiparul piesei.
Această versiune nouă a proiectului o vom prezenta pe 3 decembrie la Teatrul din Sfântu Gheorghe.
