Amintirile celui de-al Doilea Război Mondial sunt încă vii în mintea generalului de brigadă (în rezervă) cavalerie Iovănel Ion Bujor. Avea 22 de ani când a păşit pe câmpul de luptă, primind „botezul focului“. Anii s-au scurs cu repeziciune, dar momentele trăite în bătaia focului sunt vii în memoria acestuia.
Timpul nu a reuşit să şteargă nici măcar o clipă din trecutul de pe câmpul de luptă. Fiecare scenă se derulează cu repeziciune în fiecare noapte în mintea generalului de brigadă (r) cavalerie Iovănel Ion Bujor, cu ororile ei, cu dorul de cei de acasă, mângâiat de cele câteva rânduri creionate într-o carte poştală primită sau expediată de pe front. Drumul vieţii nu avea cum să curgă însă altfel.
În tranşeele de la Mărăşeşti, din Primul Război Mondial, tatăl său fusese rănit, „plătise tribut scump, stropind cu sângele său curat ţărâna sfântă a gliei străbune. Este internat în spital, dar, după refacere, refuză trimiterea la partea sedentară şi reintră în rândurile camarazilor săi, cu care se înfrăţise, mergând până la victoria finală de la Budapesta“, povesteşte generalul de brigadă (r) cavalerie Iovănel Ion Bujor.
Ca fiu al celui care îmbrăcat numai în albul cămăşii luptase corp la corp în acel august arzător al anului 1917, tânărul Iovănel Bujor nu putea privi războiul pe care trebuia să-l înfrunte decât cu mult curaj şi dragoste de glia strămoşească. „Tata îmi spunea: «De va fi să pleci pe front, să nu uiţi că eşti român şi noi, românii, nu avem nimic mai scump decât patria»“. Când a primit ordinul de a pleca pe front, pe 15 aprilie 1944, tânărul comandant al plutonului de aruncător Brandt cu gradul de sublocotenent a plecat având în suflet România. Purta în minte cuvintele părintelui său.
Au fost trimişi în Transnistria, undeva în apropiere de Tiraspol. Avea 22 de ani când a primit „botezul focului“. „Am fost atacaţi la intrarea pe front de o patrulă de avioane de vânătoare, care ne-au mitraliat. Ruşilor le-a venit aprovizionarea din America şi au putut să învingă armatele germane şi române. Războiul l-am apucat în retragere. Am luptat tot în retragere până am ajuns în sudul Basarabiei. Acolo a fost luptă pe viaţă şi pe moarte. Mai mult pe moarte. La Oancea era un vacarm, iadul pe pământ. Am văzut scene înfiorătoare. Se trăgea cu armă de calibru foarte mare, 13,8 mm. Am văzut un om căruia i-a intrat cartuşul prin omoplat şi i-a ieşit prin ochi. Se derulau imagini înfiorătoare. Am reuşit să trecem Prutul la 18.30. Am primit dispoziţie să ne îndreptăm către Buzău, mergând paralel cu armata germană. Ei pe şosea, noi pe câmp, cu cai. Eu trebuia să interceptez şoseaua cu cavaleria mea şi îi încurcam pe ei, motiv pentru care am avut o dispută cu un ofiţer german. A vrut să mă împuşte. Am fost prevăzător şi am luat cu mine şase băieţi cu puşti mitraliere ca să asigur trecerea. El m-a somat că mă împuşcă. Eu cunosc puţină germană şi i-am spus: «Dacă tragi tu, trag şi eu». Mi-a dat un minut. Şi cred că într-un minut am traversat. Războiul a fost un iad. Scenele sunt vii în memorie. Noaptea trăiesc cu ele. Sunt chinuit de camarazii mei dragi pe care i-am pierdut pe front şi care n-au putut fi transportaţi şi au fost îngropaţi pe unde s-a nimerit“.
Momente grele
La 23 august s-a încheiat armistiţiul cu sovieticii.
„De acum, Armata Română cunoaşte o nouă orientare, duşmanul de ieri îi este azi aliat, iar aliatul de ieri îi este duşman. Era sfârşit de octombrie 1944, când am intrat în miez de noapte în Dombrad. Făceam parte din Regimentul 5 Roşiori, în urma noii organizări a Diviziei 1 Cavalerie. Trebuia să forţăm malul Tisei şi să creăm un cap de pod pentru forţele principale. Am studiat malul opus atât cât permitea întunericul. Nu se percepea nici o mişcare, dar aveam nevoie de informaţii sigure. Artileria ne lipsea, căci în retragere nemţii distruseseră toate podurile, podeţele. Au distrus şi calea ferată cu un plug care era atârnat de o locomotivă, cu care retezau traversele de la mijloc.
Trei dintre ai noştri s-au urcat într-o barcă pentru a pătrunde în dispozitivul advers. În liniştea nopţii, totul părea că decurge fără probleme. Ca din senin însă, o mitralieră a prins barca în snopul ucigător al gloanţelor. Cei trei militari au fost omorâţi şi duşi de valuri. Zorii zilei au inundat inimile ostaşilor cu amărăciune şi nelinişte, după cele întâmplate. La ora 14.00, opt bărci au fost lansate din nou la apă. Bărcile s-au apropiat tot mai mult de malul opus şi a început din nou canonada de dincolo. O barcă a dispărut cu oameni cu tot în valurile înroşite ale Tisei. Bărcile nelovite au asaltat malul opus şi au tras cu tot armamentul asupra duşmanului. Muniţia lor s-a terminat şi au căzut prizonieri… Forţarea Tisei s-a amânat cu o zi, timp în care bravul sublocotenent Ion Ogiolan, deşi rănit, a scăpat de sub escortă, a reuşit să fotografieze poziţiile inamicului şi, la revenirea în dispozitiv, a prezentat «crochiul» cu obiectivele adverse artileriştilor români proaspăt sosiţi în punctul de forţare.
În ziua următoare, după o pregătire de foc nimicitoare, malul opus al Tisei a fost asaltat curajos, iar capul de pod astfel realizat asigura intrarea în luptă a forţelor principale. S-a trecut la eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei. Iarna era aproape. Escadronul de cavalerie a rămas fără cai, care au fost repartizaţi unităţilor sovietice. Misiunile de luptă au rămas aceleaşi. Am acţionat pe jos în Munţii Tatra“, povesteşte cu lux de amănunte generalul de brigadă (r) cavalerie Iovănel Ion Bujor. Au urmat alte momente de groază. „Eram în uniforma de vară. Zăpada avea doi metri. Am făcut faţă cu vârsta. Mâncare nu mai aveam, mâncam nişte biscuţi militari. Câţiva, ca să ne rămână şi-n zilele următoare. Apă nu aveam. Topeam zăpadă în gamelă. Noaptea rămâneam pe poziţie. Aveam zile întregi nedormite. Am pus la un moment dat să mi se facă o groapă în zăpada. M-am înfăşurat în foaie de cort după principiul termosului. M-am băgat în groapă şi au pus zăpadă pe mine. Le-am spus să mă lase jumătate de oră sau o oră ca să nu mă sufoc şi să mă pot odihni puţin, ca să pot gândi aşa cum trebuie la acţiunile pe care trebuia să le întreprind împotriva trupelor germane. A fost greu. Sub ochii mei au căzut ofiţeri, soldaţi, cu toţii militari desăvârşiţi. Numai experienţa îndelungată a comandanţilor în rezolvarea situaţiilor neprevăzute, permanenta solidaritate camaradească, voinţa neclintită că trebuie să învingi, credinţa puternică în Dumnezeu au constituit izvorul izbânzilor noastre în acea încleştare feroce, inumană“.
Scrisori de pe front
În această lume ostilă a războiului, mângâierea sufletească venea odată cu corespondenţa, atunci când era posibil. Scrisorile trimise familiei, pe care astăzi Iovănel Bujor le păstrează cu sfinţenie într-o cutie de carton, aveau trecute menţiuni precise pentru soldaţii de pe front. „Nu se scrie nimic în legătură cu armata“, cum la fel de clar suna şi precizarea „Nu se pune localitatea“.
Gândurile tânărului sublocotenent aruncat în focul războiului erau în spiritul educaţiei primite acasă. Într-o scrisoare adresată mamei scria: „Voi merge şi voi lupta şi mă voi ruga lui Dumnezeu“.
Deşi trăia cele mai cumplite momente din viaţa sa, avea grijă să nu transmită îngrijorare celor de acasă sau durerea pe care o simţea în suflet. „Ţin ca prin prezenta să vă anunţ că sunt bine… Mămica să nu mai plângă..
Dumnezeu e mare şi ne vom revedea“.
Singura alinare departe de casă erau acele câteva rânduri. „Când primeam o scrisoare de la ai mei mă visam în mijlocul lor. Parcă îi vedeam. Am plâns de multe ori gândindu-mă la ei. În 1945, în ziua de Paşte, am spart o ceapă de roata chesonului şi am mâncat-o cu o bucată de pâine, cu dorul în suflet şi cu lacrimi în ochi. Toată tinereţea mea s-a consumat sub steag“.
Sfârşitul războiului, al sângeroaselor ostilităţi au adus bucurie în suflet şi dorinţa arzătoare de a-i revedea pe cei dragi. Amintirile acelor zile îngrozitoare a rămas însă vii, nimeni nu le mai poate şterge. Sunt pagini de istorie care trăiesc.
