Ieri, fiind luni, era zi de târg în Craiova. Cum taxa auto a crescut, doljenii au dat buluc în târgul auto de la Făcăi, să vadă cum mai evoluează preţurile. Mulţi dintre cei care se perindau printre vânzători erau însă doar „gură-cască“, prea puţini fiind interesaţi cu adevărat să cumpere o maşină.
Să ajungi în târgul de maşini de la marginea Craiovei nu-i lucru uşor. Trebuie să ai răbdare ca să răzbaţi prin puzderia de maşini parcate pe toate părţile drumului de pământ (din fericire, îngheţat, că altfel ar fi fost plin de noroi) care duce acolo, în vecinătatea liniei de tren Craiova – Calafat. Răbdare, dar şi foarte multă atenţie, că oricând te poate „lua pe bot“ un şofer distrat, asta dacă nu te calcă vreo căruţă ori nu te loveşte vreun cal, mânat ca în vestul sălbatic de vreun „cowboy“ mai brunet.
Ajuns la faţa locului, puzderia de autoturisme cu preţuri în geam te face să te gândeşti că, din cauza crizei, oltenii s-au gândit să-şi vândă maşinile ca să facă rost de bani. Privind însă mai atent, observi că maşinile de Dolj poţi să le numeri pe degete. Mult mai multe sunt din Argeş, Olt, Vâlcea ori Bucureşti, iar cei de la volan n-au deloc alura unor prăpădiţi de criză. Majoritatea sunt samsari, pentru care vânzarea maşinilor este doar o afacere deosebit de bănoasă, din care nu pierde decât cumpărătorul.
„Hai, tată, nu vrei o maşină ca lumea?“
Cei care ţineau morţiş să-şi cumpere „maşină străină“ la preţ cât mai mic aveau posibilitatea să aleagă dintre zeci de modele, la sume de obicei între 1.500 şi 2.000 de euro. Doar că respectivele autoturisme arătau cam obosite şi erau invariabil înmatriculate în Bulgaria.
„Hai, tată, nu vrei o maşină ca lumea? Îţi dau un Bemveu de-ţi moare calu’. Seria 3, sport, înmatriculat în Bulgaria, aspirator de gagici, nu alta! Pentru tine, 2.200 de euro, că mi-eşti simpatic“, încerca un tip mărunţel, dar solid, să convingă un tinerel de vreo 25 de ani care se uita lung la un BMW. „Cum e cu maşinile ăstea pe Bulgaria?“, l-a întrebat tinerelul. Atunci, samsarul l-a luat de după mijloc şi l-a tras deoparte, explicându-i pe îndelete că, de fapt, maşina nu e pe numele lui, ci pe al unui bulgar, care îi semnează o procură că poate să circule cu ea: „Da’ să nu-ţi faci griji, că bulgaru’ ăsta n-o să-ţi ia maşina, fiindcă nu există. E doar un nume pe nişte acte“. „Cum adică?“, îl întreabă speriat potenţialul client? „Cum auzi! Toate maşinile ăstea sunt aşa! Te fac omu’ meu, vii la mine când îţi expiră verificarea tehnică, dai 150 de euro şi actele, apoi ţi le aduc eu cu verificarea pe ele. Nici nu tre’ să treci graniţa!“, îi explica vânzătorul BMW-ului.
Astfel de discuţii aveau loc lângă aproape fiecare maşină înmatriculată în Bulgaria. Mai are atunci vreun rost să te întrebi de ce sunt atât de „bune“ maşinile cu numere de „Beharca“?
Taxa auto, sute sau… mii de euro?
Pentru cei interesaţi, se găseau şi chilipiruri gata înmatriculate în România. Spre exemplu, un Cielo autohton, din 1996, era oferit spre vânzare la 2.000 de euro, dar proprietarul era dispus să mai lase din preţ câteva sute de euro, iar un Ford Mondeo din 1998 era oferit la 2.500 de euro. Preţurile erau atât de mici, iar maşinile atât de atrăgătoare că mai toată lumea care se uita la ele se întreba dacă nu-i vreo păcăleală la mijloc.
Lângă ele erau expuse două VW Passat: unul din 1997, cu 3.200 de euro, iar altul din 2004, la 2.400 de euro. Nici unul nu era însă înmatriculat, iar proprietarii lor le răspundeau invariabil celor interesaţi că „nu ştiu cât e taxa de înmatriculare, cred că vreo câteva sute de euro“. „Nu cumva câteva mii?“, a întrebat unul mai dezgheţat la minte. N-a primit însă răspuns…
Pe următoarea alee putea fi văzută una dintre cele mai simpatice maşini: un Audi negru, turbodiesel, din 2002, pentru care proprietarul cerea 8.100 de euro. Doar cinci metri mai încolo, un alt Audi TDI şi tot din 2002. Preţul era însă de 6.100 de euro.
Chiar şi cu 1.000 de euro puteai pleca din târg cu maşină străină. Ăsta era preţul cerut pentru un Opel Corsa sau un Renault Megane, ambele cu numere roşii.
„Ce-aş mai băga-o p-asta pe câmp, după iepuri…“
Cea mai privită maşină era însă o Dacie 1310 vişinie „în cinci trepte“, al cărei proprietar o lăuda că, deşi e din 1992, deci se apropie de două decenii, n-are decât 26.000 de kilometri la bord. „Da’ al câtelea bord este?“, l-a întrebat, mucalit, un trecător. Altul, privind-o cu jind, îi spunea unui amic: „Cât cere pe ea? 19 milioane? Bun preţ! Ce-aş mai băga-o p-asta pe câmp, după iepuri…“.
Vremea trecea, însă prea puţini dintre vânzătorii de maşini şi-au găsit clienţi. După prânz, unul câte unul, samsarii s-au urcat la volanul maşinilor lor şi au plecat. Mâine vor încerca în alt târg.
