Cu pătura învelită într-un cearşaf odată alb, ridicată până la gât, aşezat în primul pat de lângă uşă, stă cu ochii fixaţi în tavan, părând absent la ce se-ntâmplă în jur. În capătul celălalt al încăperii, cu părul alb-cenuşiu ca o periuţă, într-o pijama cu flori mărunte şi colorate, femeia fără casă priveşte cuminte spre uşa salonului. Doar în Urgenţă au găsit pe cineva care să aibă grijă de ei.
În încăperea de la parter, paturile se ocupă pentru câteva ore, atât cât e nevoie pentru o urgenţă. Acum, din cele patru locuri, doar două mai sunt libere. Lângă uşă, Gabriel Sihleanu, internat de pe 7 noiembrie, are plăgi cu infecţie la ambele picioare. Spune că n-a mai ieşit din casă de vreo zece ani. E singur, n-are soţie şi nici copii. Doar un frate căsătorit, al cărui copil venea constant să-i aducă mâncare înainte să ajungă la Urgenţă.
Din patul de lângă ferestre, Constantina Minea priveşte spre intrare, la oamenii care se perindă pe holurile Spitalului. Are 58 de ani. „Pe 30 de mai i-am făcut“, spune. De ani întregi, căminul ei e strada, prânzul – bucătura de pâine pe care o primeşte de la cei care trec pe lângă ea, patul – o masă din beton din Piaţa Mare sau un colţ de scară acoperit de cartoane. „Anul trecut, în iarnă, a stat la noi două luni, pentru că nu avea unde să se ducă“, spune Gabriela Tace, asistent social în Urgenţă.
Acasă, la spital
Rămaşi fără nici un sprijin din partea familiilor, ajunşi uneori în stradă, alteori zăcând în mizeria propriei case, fără să mai poată munci, fără să se poată îngriji, apelează la singura soluţie pe care o ştiu: Spitalul de Urgenţă. „Eu nu mai plec de aici, că n-am unde să mă duc. Cine să aibă grijă de mine acasă? Că de-asta am ajuns în halul ăsta“, se plânge Gabriel Sihleanu. În ‘97, s-a pensionat. După o vreme, a început să nu mai iasă din casă. Spune că sunt zece ani de-atunci. Nici la medicul de familie nu s-a dus pentru a-şi trata plăgile de pe picioare, care între timp s-au infectat. Medicii din Spitalul Judeţean însă spun că nu are nevoie de internare, pentru pansament fiind suficiente serviciile din Policlinică, ale medicului de familie sau cele la domiciliu. „Soluţia însă nu este să-l ducem acasă, ci într-un centru medico-social. Ne-am interesat în Dolj şi nu este nici un loc disponibil“, adaugă asistentul social. Bătrânul de 72 de ani nu vrea în ruptul capului să se-ntoarcă acasă. Vrea să rămână în spital, chiar şi la Urgenţă, până i se găseşte un loc. „Am încercat întâi să convingem familia, însă rudele spun că nu se pot ocupa de îngrijirea lui şi dacă s-ar întoarce în apartamentul lui, ar ajunge mai rău“, povesteşte Simona Albişoru, asistentul social din spital.
De la unul la altul
Cum adăpostul pentru vârstnici construit pe strada Râului de Asociaţia „Vasiliada“ nu este încă finalizat, cum apartamentul proprietate personală înseamnă condamnare, rămâne o soluţie pentru Gabriel Sihleanu: centrul de pe strada Tabaci, Căminul de bătrâni. „Noi am făcut adresă către Direcţia de Asistenţă Socială din cadrul primăriei pentru o anchetă socială, necesară dosarului de internare. Numai că acest lucru durează. Până atunci, nu-l putem ţine în Urgenţă“. De cealaltă parte, familia fratelui nici nu vrea să audă că ar putea să aibă grijă de el. „Nu aveam cum. Soţul meu este şi mai bolnav, n-avem loc în casă. Este imposibil să-l ţinem la noi, iar în apartamentul lui este inuman să stea“, spune soţia fratelui, Alexandra Sihleanu. Între timp, pe patul din spital pe care nu vrea să-l părăsească, bătrânul cu picioarele bolnave aşteaptă ca să-i găsească cineva un loc în care să poată trăi.
La venirea iernii
Linişte. Atât şi-ar dori Constantina Minea. Anul trecut, culeasă de pe străzi, a stat două luni în spital, când s-a lăsat iarna. Vine din Coţofenii din Dos, satul Potmelţu. Când era fată, prin clasa a VIII-a, a fugit cu un băiat din Işalniţa. „Mama mă tot bătea la cap, îmi zicea că toate s-au măritat, numai eu o să rămân fata bătrână. Şi aşa am făcut“. De-atunci, şi-a mai văzut familia de câteva ori. „Pe la 33 de ani, bărbatul meu s-a căsătorit cu alta şi pe mine m-a dat afară din casă. Am vrut să mă întorc în satul meu, da’ nu m-au primit frate-meu şi părinţii“, povesteşte de sub cearşaf. A ajuns la Urgenţă cu ambulanţa. Nici act de identitate nu are. De când a rămas fără adăpost, după ce s-a despărţit şi de cel de-al doilea bărbat cu care a stat, şi-a făcut culcuş pe la cunoştinţe şi pe străzi. „Cel mai mult dorm în Piaţa Mare, pe unde se vând oalele, pe mese“. Trimisă cu ambulanţa la Coţofenii din Dos, s-a întors cum a aplecat, pentru că nimeni n-a primit-o acasă. „Am sunat la Direcţie, la centrul de asistenţă socială, nu este nici un loc liber. Nici în restul judeţului nu o putem trimite. Şi de-acum încolo ne-aşteptăm să primim tot mai multe persoane venite de pe stradă. Aşa se întâmplă în fiecare an când se lasă frigul“, spun asitentele sociale.
