Lângă poveştile de pe pereţi, strecurându-se printre ele, fără să se confunde vreodată şi fără să aibă liniştea acestora, trăiesc poveştile bătrânilor pentru care viaţa a rezervat o boală sau mai multe, o familie destrămată sau nepăsătoare, o nenorocire. Mulţi îl numesc azil de lux şi, în multe privinţe, Modulul „Sfânta Maria“ este un centru de lux.
În camera de la etaj, cu perdele gălbui transparente şi pereţi albăstrui, aşezat pe marginea patului, cu picioarele sub masă, aplecat peste o rubrică din pătrăţele goale, un domn de peste 60 de ani zugrăveşte în hârtie, concentrat, formele unor litere, atent ca acestea să capete sensuri. În celălalt pat, aşezat în faţa primului, alt bărbat priveşte ştirile care se derulează violent pe ecranul unui televizor color. „Mai bine ca aici n-am găsit niciunde“, spune răspicat domnul cu rebusul, oaspete de vreo 15 ani al unuia sau altuia dintre centrele sociale.
Pe strada Gheţişoarei din Craioviţa, clădirea portocalie, înconjurată de un gard cu ochiuri, ascunsă între blocuri, adăposteşte Modulul „Sfânta Maria“, o instituţie ce ţine de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj şi care include un centru pentru servicii de recuperare neuromotorie şi unul de îngrijire şi asistenţă socială. „Nu vi-l imaginaţi ca pe un loc în care bătrânii cu afecţiuni se refugiază. Este un centru în care, pe lângă găzduire şi asistenţă medicală, oferim şi consiliere psihologică, şi asistenţă socială, dar şi petrecerea timpului liber prin terapie ocupaţională şi diferite activităţi. În funcţie de abilităţi, oamenii de aici pictează, rezolvă rebusuri, femeile croşetează. Avem contracte de parteneriat cu Liceul Teologic Adventist, cu Grupul Şcolar «Beethoven» şi Colegiul Naţional «Carol I», cu Armata Salvării şi ASCOR, cu Teatrul Liric sau Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. Când vremea e frumoasă, în anotimpurile calde, mergem, cam o dată pe lună, în excursii. Am fost la Tismana, la Mănăstirea Lainici, la Sfânta Ana…“, descrie natura centrului directoarea acestuia, medicul Lidia Constantinescu.
Lumea dintre ziduri
„N-am mai ieşit undeva de şapte ani“, i-au spus oamenii mai demult, înaintea primei excursii, când nimeni nu voia să plece. „Nu ştiam de ce refuză, mă gândeam că este vorba de ceva fizic, că le e teamă că nu se pot deplasa, pentru că au diverse afecţiuni. Când, de fapt, bătrânii mei erau speriaţi pentru că nu mai părăsiseră centrul de foarte multă vreme. Lumea lor se afla între zidurile adăpostului. Unii n-au văzut într-o viaţă atâtea locuri străine ca acum!“, adaugă directoarea centrului. „Da, da, în excursii am fost! Am fost în cinci părţi! Am mâncat mici, am făcut grătar, doar că n-am băut bere!“, exclamă Ştefan Dragu şi faţa îi radiază ca a unui copil. Ridică braţele, trupul îi tresare şi râde fericit, căci e una dintre bucuriile cele mai dragi de care a avut parte în ultimii ani. „Doamna e cloşca cu puii de aur, e călăuza noastră!“, spune despre doctorul Lidia Constantinescu, începând să plângă.
Umblă prin centrele sociale din 2002. „Fiul meu a luat bani cu gaj de la ţigani, ca să plece în Israel, şi nu i-a mai dat înapoi. Mi-au luat apartamentul şi eu am rămas pe drumuri“, povesteşte el. În sufletul său, rana este încă deschisă. Vocea îi tremură, îşi dă la o parte ochelarii cu dioptrii foarte mari (+12 şi +14) şi se şterge la ochi. Destinul nu i-a scris multe pagini de fericire. Prima soţie i-a murit, iar femeia cu care stătuse mai mult de 13 ani nu i-a făcut deloc viaţa liniştită în apartamentul din Filiaşi, în care s-au mutat mai târziu. „Dac-am văzut că incomodez – acum nu mai eram bun, mi-am strâns hainele mele în trei saci şi am plecat. La Craiova, m-am dus la şeful meu de la întreprindere – să-i dea Dumnezeu sănătate!“, adaugă el. Îşi dă cu mâna prin păr, parcă ar vrea să se scuture de toate amintirile sumbre care i-au amărât viaţa. Apoi a ajuns la cămin, în 2002.
Coleg de cameră cu Ceauşescu
„Dragu Ştefan, comuna Cerăt, raionul Segarcea, regiunea Craiova, 6 a IX-a ’44“, se prezintă bărbatul celor care nu-l cunosc. Uşa încăperii cu trei paturi stă larg deschisă. Noptiera lipită de perete este plină de fotografii, amintiri din excursiile în care a fost cu ceilalţi colegi. Ştefan bate din palme şi pasărea căţărată pe crengile artificiale ale unui tufiş începe să cânte. Deasupra pozelor, sprijinit de zid, e un tablou cu Nicolae Ceauşescu. „Îl ţin aici, cum să nu-l ţin? Că mult a mai făcut pentru ţara asta! Ne-a dat apartament, pe care am putut să-l plătesc în rate, cu bani de la CEC, am avut serviciu!…“, rosteşte omul, îndreptând degetul spre fostul preşedinte al României. Se aşază pe pat şi arată pe cineva într-una dintre fotografii: o femeie şatenă, trecută de prima tinereţe. A fost o vreme liniştită în viaţa sa… „Eram în partea cealaltă şi m-am căsătorit cu ea. Era aşa drăguţă, dulce la vorbit, zâmbea! Am dus-o bine cu ea. Găteam, făceam curat, aranjam camera, de dragul ei“, începe să plângă trist, resemnat şi continuă: „Am fost la Vâlcea… bătea un vânt afară… era martie…“. Amintirile îl poartă către trecut. „A făcut trei accidente vasculare. Doi ani jumate am apucat împreună…“ – lacrimile i se rostogolesc liniştit pe obraji, iar glasul abia se mai aude. Aici, nu se mai simte aşa singur: „E bine acum! Pentru ce avem aici, eu zic că plătim puţin, iar dacă s-ar face mai mult tot ar fi bine. Da' să ne mai rămână şi nouă câţiva lei în buzunare! Şi să nu se facă 17 milioane (lei vechi – n.r.), cum se-aude vorba, că atunci ajungem în stradă! Nu ne lipseşte nimic. Mulţumesc mereu că am mai apucat o zi să mă aşez la masă…“.
În „exerciţiul funcţiunii“
Pe holuri e linişte. Nimeni nu ţipă, nu trânteşte uşile. Pe pereţi, poveşti mute, zugrăvite la dorinţa celor găzduiţi aici. E cald peste tot şi curat. Cu greu accepţi că eşti într-o instituţie de stat, în Craiova. „Mai bine ca aici n-am găsit niciunde! Nu pot să compar, ascultaţi-mă! Am mai fost în două centre, ştiu ce spun. Aici se-nţelege situaţia noastră, oamenii ne pricep necazurile, suntem ajutaţi“, rosteşte fără umbră de ezitare fostul maistru.
Ionel Dumitrescu e de 15 ani în acest sistem. Scleroza multiplă l-a lăsat fără serviciu, fără casă, fără familie. „Îmi lipsesc picioarele şi boala mea evoluează. Aur să pun pe mine şi nu mă mai pot face bine“, spune bărbatul de 67 de ani, aplecat peste masa de lângă pat şi rezolvând un rebus. Este „în exerciţiul funcţiunii“. Pauză nu prea ia. „Fumez trei, patru ţigări pe zi şi, în rest, mă ocup de rebusuri. Asta e viaţa mea, e liniştită“, spune el. A câştigat şi câteva concursuri, „dar n-a fost vorba de bani, ci de mulţumirea mea sufletească“.
Palierul domniţelor
În aripa cealaltă se află pavilionul doamnelor, ce par mai bolnave, mai firave, mai suferinde decât bărbaţii. Multe stau liniştite în pat, în camera călduroasă, acoperite cu pătura, altele împletesc câte ceva în sala de jos, cea cu videoproiector. O doamnă îşi cercetează atent rana făcută peste noapte: „M-am scărpinat azi-noapte şi ia uite ce mi-a apărut! Da' pe picioare nu mai am nimic“, îi spune directoarei centrului. „M-a văzut domn' director şi mi-a dat ceva“, adaugă zâmbind mândră.
93 de ani, 76, 79… Viaţa le-a adus aici, bolnave, bătrâne, singure. Oameni neputincioşi cărora o mângâiere şi o vorbă caldă le înseninează ziua. În capătul culoarului, într-o încăpere semiluminată, pe un sac galben, o bătrânică având mâinile chircite râde fericită, lăsându-şi capul pe spate şi aşteptând să fie alintată. Nu rosteşte un cuvinţel, doar râde… „Dac-ai putea tu vorbi, câte ne-ai spune!“, îi zice încet, aplecându-se şi lăsându-şi mâna pe capul ei, mângâind-o uşor pe păr, Lidia Constantinescu. „Sunt atât de cuminţi, ca nişte copii care aşteaptă să fie iubiţi…“.
Lumea lor rămâne la etaj
Pe lângă centrul de îngrijire şi asistenţă, Modulul „Sfânta Maria“ cuprinde şi centrul care oferă recuperare complexă – fizioterapie, laser-terapie, magnetoterapie, balneoterapie, kinetoterapie, consiliere psihologică, pentru persoanele adulte cu handicap din ambulatoriu, dar şi pentru cele cu handicap instituţionalizate. Capacitatea centrului este de 33 de locuri. Clădirea a fost reamenajată cu fonduri de la consiliul judeţean şi deschisă pe 1 august 2007. „Fiecare caz este o poveste, dar punctul comun al oamenilor de aici este felul în care îşi doresc şi primesc atenţie, pentru că mulţi nu mai au pe nimeni“, precizează directoarea instituţiei, dr. Lidia Constatinescu.
În curând, capacitatea Modulului „Sfânta Maria“ va ajunge la 50 de locuri. „Ni s-a aprobat ridicarea altei clădiri. Planul de extindere cuprinde şi un bazin de recuperare şi chiar sere, pentru ca oamenii să se ocupe şi de grădinărit. Acum, fiecare persoană de aici are un program. Şi nu trece zi fără să facem ceva. Avem aproape tot ce ne trebuie. Ne lipseşte un lift pentru cei care nu se pot deplasa. Poate dacă s-ar canaliza toate sponsorizările în această direcţie, am reuşi să-l cumpărăm. Pentru că, altfel, pentru cei imobilizaţi lumea rămâne doar cea de la etaj…“.
