Unii dintre noi nu avem un partener de viaţă. Motivele pot fi nenumărate, rezultatul, însă, acelaşi: singurătatea. Aceasta poate exista însă şi într-un cuplu. Nu ne place, nu o vrem, dar… cum o tratăm?
Singurătatea poate fi un act de liberă alegere pentru că preferi acest lucru vieţii în doi sau poate fi consecinţa unuia sau mai multor eşecuri în încercarea de a te apropia de cineva. În prima ipostază, trebuie să existe motive serioase pentru singurătate. Este posibil să ai multe deprinderi care te temi că îl pot deranja pe celălalt şi preferi contacte mai mult sau mai puţin sistematice, dar limitate ca timp şi, evident, ca spaţiu. Nu îţi pui la dispoziţia altcuiva spaţiul privat pentru că eşti prea vulnerabil în această zonă.
Singurătatea ca efect al eşecurilor relaţionale este mult mai dureroasă. Ştii că eşti o persoană dificilă, că ai frustrări pe care nu le poţi exprima, că partenerul, indiferent cine ar fi, reacţionează. Nu mai încerci să relaţionezi, de teama unui nou fiasco. Oferta către lume e din ce în ce mai săracă până când vei fi pierdut de tot din vedere. Şi, de regulă, încerci să faci din singurătate o virtute.
Despre vârstă putem vorbi oricât, dar aceasta nu este semnificativă. Poţi fi la fel de singur, ca efect psihologic, şi la 25 de ani, şi la 65. Nu vârsta este cea mai importantă, ci starea sufletească. Psihologia persoanei singure este foarte specială şi, uneori, devine greu de înţeles pentru ceilalţi oameni. Graniţele mentalului omului singur, fie femeie, fie bărbat, sunt mult mai rigide decât ale celorlalţi. Atitudinile sunt mai evidente şi mai fixe, iar egotismul, mai proeminent. Schimburile psihologice sunt mai sărace, iar comunicarea, mai puţin intensă. Toate acestea se accentuează o dată cu vârsta, ca sisteme de securitate emoţională. Şi de aici apare din nou tipologia descrisă înainte. Singuraticul voluntar nu este pierdut definitiv, cum se spune, pentru societate. Singuraticul înfrânt, din păcate, da.
Cât de importantă pare a fi „gura lumii“
Oamenii singuri sunt conştienţi că pot fi consideraţi persoane ciudate, cu defecte sau dificultăţi. Atitudinea comună a oamenilor singuri este aceea de a neglija imaginea din oglinda colectivităţii. Restrângerea contactelor sociale este indicatorul cel mai bun pentru a verifica această ipoteză. Omul singur nu stă la taclale atunci când intră în casă, nu împrumută zahăr sau detergent, nu se invită şi nu-şi invită vecinii la cafele. Dacă eşti necăsătorit, eviţi să ţi se facă avansuri; dacă nu ai nici partener, e mai bine să nu se ştie. Iar ceilalţi, apropiaţi sau nu, curioşi sau indiferenţi, cu o viaţă de cuplu reuşită sau frustraţi, sunt gata oricând să devoreze o persoană izolată, mai ales când aceasta nu le seamănă.
Faptul că nu reuşeşti să ai un partener este un semn de întrebare?
Dacă seria de încercări e prea lungă înseamnă, într-adevăr, că tu eşti cauza. Dificultăţile din relaţie nu se pot atribui veşnic partenerilor cu care ai vrut să relaţionezi. Important, indiferent de sex sau de vârstă, este să fii atent la propriile greşeli de percepţie a celuilalt. Există oameni care vor să domine, să controleze totul, inclusiv pe celălalt. Dar şi oameni care doresc să fie dominaţi, să se subordoneze. Dacă eşti într-una ori în cealaltă categorie, cuplul îţi va permite un anume set de comportamente, în funcţie de structura atitudinală a partenerului. Erorile şi eşecurile provin, în cele mai multe cazuri, fie din percepţia incorectă a sinelui (subevaluare sau supraevaluare), fie din percepţia incorectă a celuilalt.
O prietenie se menţine după serii lungi de acomodări şi concesii reciproce. Prietenia este o relaţie fără obligaţii, aparent. Este mai tranşantă şi mai lipsită de compromisuri decât căsătoria. Prietenia are altă finalitate decât căsătoria: buna convieţuire.
Psihologic vorbind, o prietenie este un fel de acord partenerial, stipulând drepturi şi obligaţii mai mult în registrul implicit decât în cel explicit, aşa cum se întâmplă în cazul căsătoriei. Imposibilitatea de a susţine un astfel de acord nu are consecinţele unui divorţ, de exemplu. Desfacerea unui cuplu (a unei prietenii) este mai puţin spectaculoasă decât un divorţ (partaj, atribuirea copilului, mutarea din locuinţă etc). Dacă un divorţ are, de regulă, un vinovat, despre prietenie (cuplu) nu putem gândi la fel. Desfacerea unei prietenii este rezultatul unei incompatibilităţi pe care nu o judecă cineva şi nici nu are consecinţe materiale.
Doi oameni singuri au trăit o vreme în uniune liber consimţită şi tot în consens au decis să redevină oameni singuri. Nimeni nu are nimic de reproşat, fiecare dintre cei doi îşi trăieşte despărţirea în felul lui. Dacă o persoană este incapabilă să aibă o relaţie stabilă, semnalul de alarmă ar trebui să se declanşeze singur: „e ceva în neregulă la mine!“. Ar trebui consultat un psiholog, expert în viaţa de cuplu. Cum prietenia ţine de o anumită maturitate psihologică şi socială înseamnă că, într-un registru anume, maturizarea a întârziat.
Singurătatea poate fi benefică?
Răspunsul este mai complicat. Vârsta este o variabilă mai puţin importantă decât construcţia psihologică individuală. Nu aceasta determină singurătatea, ci construcţia psihologică individuală, capacitatea corectă de a te autopercepe, de a te autopoziţiona în raport cu un „celălalt“.
Nu este recomandabil pentru persoane care au dificultăţi de relaţionare să insiste să nu rămână singure. Voinţa lor va aduce numai suferinţă în jur. Avem exemplul atâtor căsătorii sau concubinaje în care incompatibilitatea psihologică se rezolvă cu violenţă. Este dorinţa de a demonstra celuilalt că orice formulă în doi trebuie să aibă un şef.
Consilierea de cuplu, fie ea şi maritală sau premaritală, nu poate fi instituţionalizată eficient pentru moment. „Vinovată“ este mentalitatea noastră, care ne face să găsim întotdeauna responsabilul pentru un eşec în afara noastră.
Nefericirea produsă de incapacitatea de relaţionare constă în lipsa de cultură psihologică privind, în primul rând, propria persoană şi, nu în ultimul rând, a celuilalt, semnificativ pentru cea dintâi. Am moştenit sau ne-am educat în spiritul unor instituţii care nu acceptau alternative: familia, profesia, copiii, rudele, gura lumii etc. şi am dobândit o dată cu acestea şi importante limite de gândire: superioritatea necondiţionată a bărbatului, autoritatea ultimă a puterii şi forţei, evitarea autoculpabilizării.
Oana Grecea, www.eva.ro
