Şi-au lăsat familiile, copiii, ţara, pentru a lupta pe un alt pământ, pentru un alt popor. Nu era cauza lor. Dar au plecat, militari neînfricaţi, să-şi urmeze jurământul şi ordinele supreme… Au strâns din dinţi în căldura ucigătoare a deşertului, au înfruntat gloanţele zvârlite din neant, au lăcrimat alături de suferinţele unor oameni străini, pe care i-au luat, mânaţi de instincte omeneşti şi creştine, sub aripa lor protectoare. Şi i-au făcut copii, părinţi, fraţi. Au tremurat de dor de casă, dar şi de un sentiment necunoscut până atunci: prietenia sfântă faţă de camarazii de luptă. Au salvat vieţi, au smuls lacrimi de recunoştinţă de la localnici şi strângeri de mână respectuoase de la militarii italieni şi americani, colaboratorii lor. Au măsurat nisipul şi orele lungi care-i despărţeau de ai lor, trecând prin cea mai crudă încercare a vieţii. Astăzi, dacă ar fi s-o ia de la început, ar face-o fără să clipească. Dintr-un singur motiv: sunt soi bun – puternici, curajoşi, hotărâţi, adevăraţi Scorpioni Negri.
Avea 30 de ani când a primit ordinul: urma să se numere printre cei 405 militari din Batalionul 20 Infanterie – Scorpionii Negri de la Craiova care aveau să plece pentru şase luni în zona de război a Irakului, la baza militară Camp Mittica, aflată în deşert, la patru kilometri de primul oraş din zonă, Al-Nasyrah.
Pentru plutonierul Ion Manea era prima misiune de asemenea importanţă. A aceptat-o cu orgoliu, gândindu-se că acesta era examenul său de maturitate. Pe de altă parte, experienţele anterioare ale celor doi cumnaţi ai săi, în Angola, îi deschiseseră oarecum apetitul pentru aventuri extreme. Nu era însă o joacă, o excursie de plăcere – ştia asta. Era la curent cu nenumăratele conflicte din Irak, urmărise ştirile de pe toate posturile de televiziune, aflase că, nu o dată, armatele italiene şi americane şi-au numărat victimele căzute în deşert. Ştia deci la ce se expune, şi el, şi camarazii lui. Cu toate acestea, era convins că vor face faţă toţi cei 405 militari români.
Instrucţia
Primul test a fost instrucţia de acasă. Trei luni au urmat verificări medicale, psihologice, pregătire de luptă specifică misiunii, în condiţii extreme de stres, trageri cu muniţii de război în poligoane din afara garnizoanei. Ultimul examen – şi cel mai greu – a fost un marş efectuat în condiţiile specifice teatrelor de operaţii din Irak: cu armamentul în spate, pe o distanţă de 60 de kilometri şi cu opriri de doar câteva minute. La finalul instrucţiei – desfăşurată vara, adică în condiţii climaterice asemănătoare cu cele ale zonei unde avea să plece – plutonierul Manea a avut deplina convingere că misiunea se va desfăşura fără probleme!
Sosirea
Şocul dintâi a fost la aterizare. După un zbor de patru ore – pe timp de noapte, având în vedere zona de pericol pe care avionul o survola – pe 12 august 2005, Ion Manea a pus pentru prima dată piciorul în deşert. Reacţia organismului a fost firească: s-a clătinat. I-au trebuit câteva minute să se obişnuiască.
„Temperatura era de 50 – 60 de grade… Am avut senzaţia că intru într-un cuptor, mă înnăbuşeam pur şi simplu“, povesteşte plutonierul primul contact cu pământul irakian. Bărbatul şi-a păstrat însă sângele rece, iar la fel ca el au făcut toţi Scorpionii. Au mers în tabără, unde îi aşteptau comandantul şi colegii sosiţi cu câteva zile mai devreme. Şi-au luat în primire dormitoarele – corturi de două şi şapte paturi – şi au adormit somn greu, fără vise. Când s-au trezit, soarele era sus, pe cer.
„Era îngrozitor de cald, abia se putea respira… Am ieşit din cort şi am amuţit: lumina era orbitoare şi în jur, doar deşert…“, îţi aminteşte Manea, Scorpion Negru.
Acomodarea
Trei zile, plutonierul a susţinut câteva examene la care nu se aştepta. Cel mai greu a fost cel al hranei. Fiind o bază miliatră înfiinţată şi susţinută logistic de italieni, românii nu aveau de ales: trebuia să mânânce specialităţi italiene, mult mai consistente şi mai condimentate decât ale românilor. O parte dintre Scorpioni au avut câteva zile teribile, în care au înfruntat nu gloanţe, ci crampe nemiloase, greţuri, constipaţii. Din fericire, Ion Manea are un organism puternic. Cel de-al doilea test a fost deshidratarea. Plutonierul a învăţat însă repede lecţia: şapte-opt litri de apă plată pe zi, cinci-şase duşuri şi rămânea drept ca stejarul.
Primul irakian – un copil
Programul misiunilor a fost încă un detaliu pe care Manea şi camarazii l-au avut de învăţat în doar câteva zile. Cei care le-au predat lecţia au fost tot românii – Batalionul II Călugăreni, Bucureşti – care le-au înmânat Scorpionilor craioveni misiunile şi traseele de patrulare efectuate de ei până atunci. Au fost primele contacte ale militarilor olteni cu localnicii, câteva chiar tragice.
„Unul dintre colegii mei a găsit într-o misiune un copil rănit. I-a acordat primul ajutor, apoi i-a chemat pe medicii americani care i-au salvat viaţa băiatului. De atunci, mama băiatului ne ieşea mereu în cale să ne mulţumească, să se roage pentru noi“, îşi aminteşte plutonierul un amănunt care îl emoţionează şi astăzi.
Nisipul – inamic feroce
Perioada de acomodare s-a scurs destul de repede şi aceasta datorită nenumăratelor probleme administrative a căror rezolvare făcea să treacă timpul ca gândul. Militarii instruiţi în marşuri obositoare, în poligoane de trageri şi în exerciţii complexe de luptă, au fost nevoiţi, nu o dată, să repare instalaţiile de aer condiţionat, să-şi protejeze corturile de furtunile de nisip, astupând ferestrele cu cearceafuri ori înfăşurându-şi capetele cu pânză.
„Erau lucruri pe care le auzisem, despre care vorbisem înainte de plecare, dar nu ne gândisem deloc că aveau o atât de mare importanţă. Acolo însă, nisipul şi căldura erau primii duşmani şi lor trebuia să le facem faţă înainte de orice!“.
Atacul
13 septembrie, spre seară. Început de toamnă, cu nisip fierbinte de august. La orizont, lumina se înroşea şi aburii care ieşeau din deşert incendiau cerul. Şi, de parcă ar fi fost scuipate de flacăra văzduhului, gloanţele au şuierat deasupra taberei. Abia trecuse o lună. Scorpionii au trecut atunci testul decisiv: atacul.
„S-au tras asupra noastră salve cu proiectile de 82 mm. S-a dat alarma în baza militară şi am trecut cu toţii la posturi… Situaţia era de criză, dar nu a intrat nimeni în panică. Fusesem instruiţi pentru asta, ştiam cum să acţionăm, eram stăpâni pe situaţie. Era chiar mai uşor decât să vezi copii răniţi sau furtuni de nisip“, zâmbeşte plutonierul.
Atacul s-a terminat fără victime, fără răniţi. Scorpionii trecuseră botezul focului irakian fără să verse o picătură de sânge. Timpul era însă lung şi până îşi sfârşeau misiunea aveau alte chinuri, mai mari, de înfruntat.
Dorul
După primele trei luni s-a instalat perioada critică: de dor. Plutonierul şi încă 404 oameni au început să numere orele, zilele, ba chiar să ceară mai multe misiuni, numai să treacă timpul mai repede. Convorbirile telefonice cu familiile de acasă – sau prin internet – se făceau în funcţie de programări, o dată la trei zile. Deveniseră însă insuficiente.
„Nu simţisem niciodată atât de acut dorul faţă de ai mei, de soţie şi de fiica mea de nouă ani. Luasem fotografii de acasă, iar în buzunarul stâng, la inimă, ţineam mereu o icoană pe care mi-o dăduse soţia înainte de plecare. Zilele treceau însă atât de greu în deşert, încât aveam impresia că nu se mai sfârşesc. Au venit sărbătorile – primele departe de cei dragi. E drept că ne-am strâns toţi militarii, am împodobit brăduţi artificiali cu ce am putut, am primit de acasă carne de proc şi şorici… Chiar a plouat de Crăciun – pentru deşert, asta a fost ca o ninsoare adevărată… Dorul însă nu ne dădea pace deloc. Îmi făcusem un calendar pe uşă şi bifam cu markerul zilele care treceau“, mărturiseşte Scorpionul Negru cea mai grea încercare a unui batalion militar în Irak.
Ziua cea mai lungă
În dimineaţa de 25 ianuarie, plutonierul Ion Manea avea bagajul în uşa cortului. A privit încă o dată lumina orbitoare a deşertului, şi-a sărutat iconiţa din buzunarul stâng şi a intrat în coloana de alţi 50 de militari. Au pornit-o spre avionul care avea să-i ducă acasă. S-au îmbarcat cu toţii, veseli, povestind ultimele veşti de la familie, făcându-şi planuri. Au pornit şi… s-au oprit.
„Dintr-o eroare de pilotaj, avionul a părăsit pista. N-am mai putut pleca în ziua aceea. A trebuit să ne întoarcem în tabără, să mai petrecem o seară acolo, în deşert. A fost cea mai lungă zi din viaţa mea! A doua zi, însă, am ajuns. Pe Băneasa, apoi în gară, la Craiova. De emoţii, abia mi-am găsit soţia, în mulţime. Nu mă gândeam decât că sunt acasă. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci dacă aşa mai pleca, n-aş fi ştiut ce să spun. Acum… sunt pregătit să o iau de la capăt oricând. Asta m-a învăţat armata, dar şi experienţa din Irak!“.
Călit în instrucţii dure, nemiloase. Un sculptor ajuns caporal şi militar desăvârşit în Irak. Şi o imagine a unui război văzută prin ochii sensibili ai unui artist.
„Pustiu, atât era în jur. Un singur tufiş pe o rază de zeci de kilometri. Şi câte un măgar lăsat de capul lui la marginea aşezărilor. Corturi rătăcite cu refugiaţi şi copii desculţi, abia înveliţi în zdrenţe, slabi şi înfometaţi, jucându-se cu pietre şi frunze de palmier. Satele erau sărace, cu case prăpădite, din pământ. Aveau o singură încăpere – acolo dormeau toţi din familie, acolo mâncau… Femeile purtau feţele acoperite, erau îmbrăcate în negru şi mergeau în urma bărbaţilor… Erau credincioşi. Oriunde, chiar dacă erau în autobuze, în maşini militare sau în taberele noastre, la orele de rugăciune îşi scoteau covoraşele, îngenuncheau şi începeau să se roage. Respectam asta cu toţii, era religia lor…“.
Popor sfârtecat, dar împăcat
„Eram într-o bază de tranzit a americanilor, prin noiembrie. Între focuri a nimerit o maşină cu civili: bătrâni, femei, copii… Un proiectil a sfârtecat braţul unui băieţel şi taică-său a venit disperat la noi, să ceară ajutor. L-am văzut chiar lângă mine, la o juma’ de metru. Să fi avut 13 – 14 ani. Şiroia de sânge. Îşi pierduse cunoştinţa, zăcea inert în nisip, fără vlagă… Am fost şocat – era doar un copil, o victimă nevinovată, iar ca el erau sute, mii. Medicii l-au salvat în cele din urmă, dar eu nu am uitat imaginea lui: a fost prima dată când am văzut un copil desfigurat de un război nedrept… Dar ei erau obişnuiţi cu viaţa asta. Pentru noi era de neînţeles, însă se vedea din întrega lor atitudine: erau săraci, mulţumiţi cu sărăcia lor, indiferenţi la ce se petrece în lume, dincolo de hotarele lor…“.
Poză cu Băsescu
„Înainte de Crăciun a venit preşedintele Băsescu în vizită la baza noastră. A stat patru ore, ne-a vorbit, ne-a felicitat, ne-a încurajat. Ne-a dat fiecăruia o lanternă militară pe care era inscripţionat «Din partea Preşedintelui României, Traian Băsescu». O păstrez şi acum… Pe câţiva dintre militari i-a medaliat cu însemne de război pentru merite deosebite. Apoi a stat cu noi la masă. A mâncat peşte… Am apreciat foarte mult respectul pe care ni-l acordase venind acolo, aşa că trebuia să mă apropii de el mai mult. Şi am reuşit. Am stat câteva minute alături, i-am mulţumit că a venit, ne-am felicitat de sărbători şi am făcut o fotografie… Mi-a plăcut deschiderea lui către oameni“.
Camarazii au devenit prieteni
„Praf şi căldură peste tot – ăştia ne-au fost inamici, fie zi, fie noapte. Am rezistat însă tuturor lipsurilor mulţumită unei calităţi pe care ne-am câştigat-o acolo: dacă de acasă am plecat colegi, camarazi, acolo, toţi cei 405 militari am devenit prieteni. Ne-am pus încrederea unii în ceilalţi, ne-am ajutat de fiecare dată când a fost nevoie. Aceasta cred că a fost cea mai mare realizare a misiunii noastre: să ne descoperim pe noi înşine. Probabil că acesta a fost motivul pentru care batalionul nostru a primit cele mai mari aprecieri – misiunea noastră s-a încheiat fără nici un fel de evenimente. Statistic vorbind, în patru luni este imposibil ca într-o tabără de patru sute de oameni să nu se întâmple ceva, măcar o insolaţie, o fractură. Dar perfecta coordonare, comunicare dintre noi ne-a ajutat să ducem totul la bun sfârşit“.
Plăcintă şi mulţumiri de la americani
„Mi-au plăcut americanii. Ne întâlneam des cu ei, colaboram în misiuni, învăţam împreună tactici militare, trasee de patrulare. De la ei am învăţat engleza. Erau nişte militari buni, perfecţionişti, experimentaţi. Dar şi prietenoşi. Nu se dădeau în lături să joace cu noi baschet, fotbal, table, tenis de masă. Din păcate pentru ei, i-am bătut de cele mai multe ori. Am câştigat locul întâi la fotbal şi cros!… De Crăciun ne-au adus plăcintă de-a lor, tradiţională. Iar la plecare, am făcut schimb de însemne militare. Şi ne-au scris pe un gard al taberei: «Thank you, Black Scorpions!»“.
Un Scorpion la început
Caporalul Octavian Puţinelu a absolvit Liceul de Artă din Craiova, secţia sculptură. Stagiul militar l-a convins să-şi păstreze arta doar pentru timpul liber şi să intre în rândurile armatei. Nu i-a părut rău: la numai 27 de ani a participat, cu Batalionul 20 Infanterie – Scorpionii Negri, la una dintre misiunile de frunte ale militarilor români: în Irak. Astăzi are 28 de ani, o prietenă cu care intenţionează să se căsătorească şi o carieră frumoasă în faţă: în viitorul apropiat va susţine examen pentru a intra în corpul subofiţerilor Scorpioni. Iar în curând va participa mai mult ca sigur la alte misiuni, menite să-i aducă medalii şi însemne militare onorabile.
Batalionul 20 Infanterie a fost înfiinţat pe 1 mai 1995. Primul pas important în viaţa unităţii l-a constituit înmânarea Drapelului de luptă, pe 30 noiembrie 1996, într-un cadru festiv, locotenent-colonelului Marin Sfetcu, întâiul comandant al unităţii.
Una dintre principalele misiuni ale batalionului în timp de pace a fost instruirea militarilor în termen şi a celor cu termen redus. De la înfiinţare şi până în prezent, în unitate au fost instruiţi peste 1.800 de militari în termen şi militari cu termen redus, o parte întorcându-se în unitate ca militari angajaţi pe bază de contract.
Chiar dacă până în 2005, batalionul nu a participat la misiuni internaţionale, o parte din personal a fost prezent, în cadrul detaşamentelor româneşti, la misiuni în afara graniţelor ţării în Afganistan, Bosnia-Herţegovina şi Irak.
Începând cu 4 octombrie 2004, unitatea este organizată şi funcţionează pe o nouă structură, care cuprinde trei companii de infanterie, o companie de sprijin şi una de stat major şi deservire, această organizare şI încadrare asigurându-i posibilitatea îndeplinirii misiunilor de pace atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara graniţelor ţării.
Participarea Batalionului 20 Infanterie la misiunea din Irak, în perioada august 2005 – ianuarie 2006, constituie o dovadă a deplinei maturizări şi consacrări profesionale.
