Sint mai bine de doisprezece ani de cind imaginea din miere si lapte a Occidentului atrage tot mai multi romani. Acolo sint banii, acolo e recunoasterea, acolo te faci om. In fine, acolo nu ti se neaga cel mai decent dintre drepturi – acela de a munci. Ingineri si zidari, studenti bursieri, disponibilizati „scuipati“ in strada de marea privatizare sau specialisti pentru care tara a devenit prea mica se arunca astfel in torentul care se scurge peste granite, spre vest, mereu spre vest. Se vor intoarce poate peste citiva ani, incapabili sa o ia de la capat aici, in tara, bolnavi pina-n maduva oaselor de mirajul Occidentului. Sau vor ramine plecati. La fel cum s-a intimplat cu Cristinel Mladin, care avea sa-si dea sufletul printre straini, in Franta. In urma sa, sotia si doi copii, cu inimile frinte, sint disperati ca nu pot nici macar sa-l aduca pe cel drag in tara, pentru a-l ingropa, crestineste, in pamint strabun.
Fost angajat la AVIOANE, pentru a deveni apoi fost salariat la OLTCIT, fost „om bun la toate“ pentru buticarii fabricati pe banda, „patronii de doi lei“, cum ii numea, si pentru care a deprins repede dispret, umilit si prost platit, Cristinel Mladin s-a hotarit, in cele din urma, sa-si caute si el norocul peste granita. Tata a doi copii, fara serviciu de mai mult de un an, el traia cu frustrarea ca nu poate face suficient de mult pentru a asigura familiei sale un trai decent. A ales Parisul, acolo unde un bun prieten de-ai sai, stabilit de 11 ani si devenit, intre timp, cetatean francez, ii promitea ca-l va gazdui in propria locuinta, pina cind isi va gasi un loc de munca si se va ridica pe propriile picioare. Pe 4 septembrie, Cristinel Mladin parasea tara, despartindu-se cu inima grea de sotia sa, Marcela, si de copii. Nu stia atunci ca era ultima data cind ii stringea in brate.
Ultima scrisoare
Doua luni au trecut repede pentru romanul pierdut in fascinatia pariziana. Gazdele, familia Pirvu, faceau tot posibilul pentru ca Mladin sa se simta bine si sa uite de dorul de casa. Il chinuia totusi grija serviciului, pentru care nu intrevedea inca vreo solutie. In tot acest timp, pastra legatura mereu, prin telefon si in scris, cu cei dragi. In ultima scrisoare pe care o trimite acasa, nemultumirea sa, pe care deja nu o mai putea ascunde, razbate printre rinduri: „As fi dorit sa-ti spun ca sint super bine, ca am serviciu si ca o sa ne fie bine. Din pacate, dorintele mele se lasa asteptate… Dumnezeu stie cit?“
Cristinel Mladin nu a mai avut insa mult de asteptat. In scurt timp, a telefonat acasa, fericit. In sfirsit, avea un loc de munca. La negru, e drept, pentru o firma care se ocupa cu amenajari interioare. Era totusi un inceput. Pe 1 noiembrie, vorbeste pentru ultima data cu sotia: „Mami, eu sint bine. Fruntea sus! Am iesit putin prin oras, am un strop de timp liber. O sa fie totul bine, se plateste mai putin, e drept, dar ne vom descurca.“ A doua zi s-a intimplat nenorocirea. Simbata dimineata, la doar patru zile de cind se angajase, cu putin inainte de ora 9.00, inima lui Cristinel Mladin inceteaza sa mai bata – definitiv.
„E tati meu si nu poate sa moara!“
„Marcela, trebuie sa iti spun ceva. Cristi a facut un atac de cord. Imi pare rau“. Vestea a cazut ca un trasnet. Femeia abia a avut puterea sa-l intrebe pe Marin Pirvu daca sotul ei mai traieste.
„Mi-au spus ca este la aparate, sa sun mai tirziu ca sa mi se dea detalii. La ora sase m-au sunat chiar ei sa-mi spuna ca a murit. Erau acasa si copiii, si socrul meu. Nu am putut sa le spun atunci. Cum sa le spun ca tatal lor nu mai este, ca a murit departe de noi? Abia a doua zi am facut-o. Fetita a fost socata. Repeta la nesfirsit: „E tati meu si nu poate sa moara!“ Il iubea atit de mult, aveau o relatie speciala; se intelegea cu el mai bine decit cu mine. Ionut cred ca nu realizeaza nici acum. Are numai 11 ani; mi-e teama sa nu se inchida in el. El incearca sa fie barbat, dar… De-abia de acum incolo ar fi avut nevoie de un tata care sa-l ajute sa se maturizeze. De-aia a si plecat Cristi, pentru copii. Spunea: „In genunchi ajung acolo, trebuie sa fac ceva pentru copii, sa traim decent, sa mincam decent!“. Asta l-a impins sa plece!“. Femeia vorbeste repede, cu ochii plecati, netezind cu degetele scrisoarea de la Cristi. Ultima. „Pe 18 decembrie facea 42 de ani. Iar pe 10 noiembrie, cind i-am facut parastasul, faceam 18 ani de cind ne-am casatorit“.
Daca familia nu face rost de bani, Cristi va fi inmormintat in Franta
Marcela a incercat sa fie puternica, pentru copiii ei si pentru ca stia ca asa ar fi vrut Cristi.
„Obisnuia sa spuna, mai ales ca sa ma imbarbateze, dupa ce parintii mei au murit: „Toti sarim gardul, mai devreme sau mai tirziu. Asta nu trebuie sa fie un capat de lume!“. Dar posibilitatea ca sotul ei sa nu poata fi adus acasa si ingropat in pamint romanesc a adus-o la capatul disperarii.
„Nu inteleg ce se intimpla. Familia Pirvu, la care statea Cristi, mi-a spus sa nu fac nici un demers pentru ca urmeaza o ancheta si ma anunta ei cind si ce trebuie sa fac. In cele din urma am sunat la ambasada. Nu stiau nimic. Mi-au spus ca era necesar sa primeasca un telefon de la cei care l-au gazduit. Eu stiu ca ar putea avea probleme si nu vreau sa fac necazuri nimanui. Vreau numai sa stiu clar ce se intimpla si sa il aducem acasa“.
Problemele familiei Mladin nu se limiteaza insa la procedura de aducere in tara a lui Cristi. In mod ironic, lipsa banilor, motivul pentru care barbatul nu a putut sa traiasca in pace, ii aduce necazuri chiar si dupa ce a plecat dintre cei vii. „Am luat legatura cu o firma de pompe funebre din Bucuresti. Ne-au spus ca ne costa 4.200 de euro ca sa il aducem in tara! Nu stiu daca in total am reusit sa stringem 1.000 de euro. Prieteni, rude, colegi de serviciu, oameni de buna credinta ne-au ajutat cu cit au avut. Ieri, cineva a adus-o pe soacra-mea acasa de pe strada; cerea bani de la oameni. Fusese si prin blocuri, suna pe la usi. Este la fel de disperata ca si mine. Nu mai stim ce sa facem…“.
„Instanta din Maux a transmis Comisariatului de Politie din Chelles un permis de inhumare. Inhumarea defunctului ar trebui sa aiba loc in cursul acestei saptamini“. Asa se incheie scrisoarea trimisa de Crucea Rosie Franceza familiei defunctului. „Daca nu facem rost de bani o sa il ingroape acolo. Este de neinchipuit sa nu putem sa il avem linga noi nici mort; copiii lui sa nu ii poata pune o floare la capatii! Ajutati-ne, va rugam!“.
