Michel Serres ne invită să relativizăm criza financiară care a zguduit capitalismul, punând-o în balanţă cu celelalte „cutremure“ de amploare de care nu mai ţinem cont, cum ar fi educaţia, creşterea gigantescă a economiilor, de tipul celei care a dus la dispariţia dinozaurilor.
„Văd importanţa crizei voastre, miliardele care sunt în joc, dispariţia unor averi. Dar sunteţi voi conştienţi de dispariţia cunoştinţelor?“, întreabă retoric Serres, amintind că tinerele generaţii nu mai au acces la latină, greacă veche ori învăţământ literar.
„Această criză financiară nu este decât unul dintre multiplele focuri roşii care au fost aprinse. Dar, dacă ne gândim că este singurul, ne înşelăm“, spune Serres, într-un interviu acordat în Les Echos. Universitatea este în criză mondială de 25 de ani, la fel ca şi sănătatea. Şcolile şi spitalele, condiţia umană, ştiinţa, toate acestea trec de mult timp „printr-un cutremur“ la care societatea pare imună, spune universitarul. „Criza voastră a făcut mai mult zgomot, dar societatea nu s-a sesizat la tsunami-ul trăit de copii. Ea preferă banii în detrimentul propriilor copii“, sună avertismentul tranşant al unuia dintre umaniştii secolului XXI.
Semnalele crizei au apărut în 1968
În plus, trăim o mare criză a catolicismului, spune Serres. Asistăm la precipitarea integrismelor în majoritatea monoteismelor, alături de o criză a militarului: „Există în lume o supraputere şi nimeni nu poate ajuta SUA, care cheltuieşte 1.000 de miliarde de dolari în războiul cu una dintre cele mai slabe ţări din lume, Irakul, şi nu-l câştigă“.
Din poziţia unui universitar pentru care educaţia este cea care articulează bunul mers al lucrurilor, inclusiv în economie, Serres avertizează că a privi criza actuală exclusiv în registrul financiar este o gravă eroare. Criza, spune filosoful, nu este greşeala unui anumit ministru şi nici nu este de dată recentă, semnele ei apărând în 1968. 40% dintre lucrători erau agricultori în 1900, iar acum vorbim de 4%, ceea ce înseamnă „un tsunami gigantesc“. Ce s-a transformat radical în ultima jumătate de secol este „homo sapiens“.
Nu este societatea cea care s-a schimbat, ci condiţia umană. Corpul s-a schimbat, raportarea la natură, la naştere şi la moarte şi totuşi nimic nu s-a schimbat în instituţiile noastre politice şi economice. „Instituţiile se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat şi vreţi să nu avem o criză?“, se întreabă Serres.
„Dinozaurii au dispărut pentru că au crescut“
Pentru Michel Serres, perioada pe care o traversăm acum este una dintre cele mai pasionante ale istoriei. „Am chef să vă vorbesc despre dispariţia dinozaurilor. Motivul este foarte simplu: au dispărut pentru că au crescut. Mărimea lor este cea care i-a ucis. Viaţa nu poate exceda o anumită mărime. Murim de atâta creştere“, avertizează Serres, amintind de eşecul Imperiului Roman, cauzat de aceeaşi necontrolată poftă de grandoare. „În economie, nu ştiu, dar în viaţă, creşteţi, creşteţi şi apoi dispăreţi“, adaugă filosoful, trimiţând la marile instituţii economice care s-au dezvoltat peste limita naturală.
„Războiul pe care îl purtăm astăzi nu este un război între oameni, ci războiul pe care oamenii îl duc contra lumii. Suntem pe cale de a câştiga acest război, adică să pierdem lumea“, conchide pe un ton pesimist şi profetic Serres.
Michel Serres, autor a 50 de volume, a predat istoria ştiinţelor la Sorbonna şi la Universitatea Stanford. A studiat matematicile şi filosofia la Şcoala Normală Superioară din Paris, fiind coleg cu Derrida. Prezent la Timişoara în 2007, Michel Serres a vorbit despre modificarea obiectelor în secolul XX, când apar obiectele-lume, gigantice şi incontrolabile: bomba nucleară, satelitul, rachetele cosmice şi internetul.
Alt intelectual al secolului, Noam Chomsky, scria, săptămâna trecută, că ideologia „fanatică“ a eficacităţii pieţelor şi puterea crescândă a sectorului financiar au precipitat criza globală, a cărei gravitate este dată nu de prăbuşirea pieţelor, ci de „imposibilitatea speranţei“. Fără a-şi abandona tezele stângiste, Chomsky înainta singura opţiune pe care, spunea el, o are sistemul capitalist pentru a ieşi din criza care nu are precedent nici măcar în Marea Depresiune a anilor ’30: reîntoarcerea la paradigma stângii, cu sindicatele ei active şi încrederea că sistemul, oricât de lovit ar fi, îşi va reveni în direcţia unui teoretic „bine general“.
