În primii ani de scenă la Naţionalul din Craiova, proaspăta absolventă Iulia Lazăr a fost şocată de manifestările publicului tânăr în sălile de spectacole ale TNC, tinerii având un comportament barbar şi huliganic, dar între timp lucrurile s-au schimbat în bine, actriţa constatând o reală maturizare a publicului tânăr din Craiova.
„Nu-mi place să vorbesc despre mine, adică vă supăraţi dacă refuz să vă acord interviul?“, cam aşa mi-a răspuns, la telefon, Iulia Lazăr atunci când i-am propus un interviu. Dar, peste câteva minute, pe e-mail, talentata actriţă s-a răzgândit şi a acceptat să răspundă întrebărilor GdS, ieşind astfel interviul de mai jos. Citiţi-l, răspunsurile cuprind multă sensibilitate!
I.J.: Deşi aveţi „ceva“ vechime la Naţionalul din Craiova (aproape 12 ani!), deşi aţi jucat în destule spectacole de referinţă pentru trupa din Bănie, deşi aţi jucat şi în filme, n-am (prea) citit interviuri cu actriţa Iulia Lazăr… De ce? Aţi refuzat interviurile – aşa cum, iniţial, aţi procedat şi cu acest dialog – sau nu aţi fost căutată? Sunteţi o emotivă?
I.L.: Da, e vorba de un soi de emotivitate… Şi apoi nu-mi place să vorbesc despre munca mea. Prefer ca oamenii să mă vadă pe scenă. N-aş putea explica cum am lucrat la un rol, deoarece mi s-ar părea ceva intim. Am senzaţia de goliciune. Nu-mi place să vorbesc despre mine…
I.J.: Imediat după absolvirea IATC în 2000, aţi fost angajată la TNC. Cum vă simţiţi aici, unde sunteţi colegă cu actori din alte generaţii? Cum este legătura între generaţii la TNC, cum a decurs adaptarea dumneavoastră la trupa de aur din Craiova?
I.L.: Generaţia de aur? Am debutat, practic am crescut lângă dumnealor, aşa că nu-mi pot imagina acest teatru fără dumnealor, fără Ilie Gheorghe, Mirela Cioabă, Valentin Mihali sau Valer Dellakeza ş.a. … Tot ce sper e ca drumurile noastre să se intersecteze la nesfârşit!
E ideal când un actor îşi foloseşte imaginaţia şi creativitatea, personalitatea
I.J.: Urmărind câteva spectacole ale TNC în care jucaţi, am fost impresionat, printre altele, de bogăţia mimicei dumneavoastră, de „fantezia“ artistică a personajelor pe care le interpretaţi, de nuanţele pe care izbutiţi să le daţi vocii… Această măiestrie profesională înseamnă nu numai talent şi inspiraţie, ci şi multă muncă, nu? Vă bazaţi pe indicaţiile regizorilor sau pe intuiţie?
I.L.: Orice actor îşi doreşte să fie creativ şi nu-mi dau seama cât el este executant sau manipulat de către regizor, dar asta, în orice caz, ne place, nu? Un soi de dulce masochism! Şi, în acelaşi timp, cred că un actor nu e numai un executant, e ideal când el îşi foloseşte imaginaţia şi creativitatea, personalitatea… Da, e nevoie de foarte multă muncă, de disciplină… iar când mă gândesc cât pot fi de leneşă, m-apucă depresia…
I.J.: Care ar fi spectacolul (sau spectacolele) de suflet ale actriţei de teatru Iulia Lazăr? Şi de ce?
I.L.: „Carnavalul bârfelor“, ceea a însemnat debutul şi întâlnirea mea cu Vlad Mugur, apoi „A douăsprezecea noapte“ şi întâlnirea mea cu Silviu Purcărete…
I.J.: Credeam că-mi oferiţi mai multe amănunte! Şi nu mi-aţi răspuns la partea a doua întrebării… De ce v-au plăcut aceste spectacole de suflet?
I.L.: Păi, cred că am răspuns special mai pe scurt, nu-mi place să vorbesc despre asta, nu ştiu, sunt întâlniri în viaţă care te marchează… Şi asta am simţit cu Vlad Mugur, felul în care am comunicat, în care am lucrat, modul în care m-a determinat să mă descopăr ca actriţă, fascinaţia pe care mi-o trezea, lucruri de care mi-e greu să vorbesc şi din cauza cărora nu-mi place să dau interviuri, sunt lucruri personale despre care nu-mi place să vorbesc…
Mi-e teamă de manierism
I.J.: Aveţi un gen preferat?
I.L.: Cu cât ambitusul e mai întins şi poate atinge cât mai multe corzi, cu atât actorul e mai performant. Mi-aş dori să nu mă cantonez într-un gen, asta cred că m-ar limita… mi-e teamă de manierism.
I.J.: Pe lângă spectacolele de pe scena Naţionalului din Craiova, aţi fost implicată în destule alte proiecte, cum ar fi cel de artă activă pentru reintegrare socială şi educaţie creativă. Credeţi în eficienţa acestor acţiuni? Sunteţi şi în prezent implicată în proiecte similare?
I.L.: Spectacolul cu deţinuţii – la care probabil vă referiţi în întrebare – a fost o experienţă insolită, pe care însă nu cred c-aş mai repeta-o. A avut o încărcătură profundă, dar nu ştiu dacă realmente contează şi nu ştiu cât de mult poţi ajuta… Reintegrarea socială e utopică, inexistentă, iar ei îşi repetă greşelile şi se reîntorc în locul în care se simt cel mai în siguranţă… Personal, nu cred sau nu văd c-ar exista vreo reintegrare socială.
I.J.: Aţi fost distribuită în câteva filme care au făcut audienţă, unele au obţinut şi premii, cum ar fi „Moartea domnului Lăzărescu“. Sunteţi mulţumită de filmele în care aţi jucat până acum? Ce proiecte cinematografice aveţi în prezent?
I.L.: Da, sunt mulţumită de filmele în care am jucat, adică sunt recunoscătoare că am făcut şi atât pentru că nu e uşor să ajungi să faci film… Normal că mi-aş dori mult mai mult, dar cred că toate se-ntâmplă când trebuie să se-ntâmple.
I.J.: Ce proiecte cinematografice aveţi în prezent?
I.L.: Momentan nu filmez nimic.
Sunt într-o perioadă frumoasă şi armonioasă a vieţii mele!
I.J.: Destul de puţini oameni cunosc faptul că aţi jucat într-un film considerat un exerciţiu cinematografic atipic, „Burta balenei“, dumneavoastră fiind singurul actor profesionist din această producţie independentă, participantă la festivalurile de la Locarno şi Veneţia. Cum se poate realiza un film cu doar 2.500 de euro, cum aţi ajuns în această „poveste“ interesantă şi de… povestit?
I.L.: Prietenele mele, Ana Lungu, regizor de film, şi Ana Szel, coscenaristă, au scris un scenariu de scurtmetraj, însă regizorul Cristi Puiu, citindu-l şi plăcându-i ideea, le-a încurajat să-l transforme în mediu metraj… şi aşa a început totul. Da, este adevărat, am fost singura actriţă din film, dar jucam alături de doi regizori de film, coscenarista, şi operatorul însuşi… Ce să mai „povestesc“ despre acest film? E un scenariu de ficţiune, despre viaţa noastră la 30 de ani. Nu ne-am propus nimic, doar un exerciţiu, şi totul s-a derulat într-un mod neaşteptat… Corneliu Porumboiu l-a luat în studioul său pentru a „repara“ sunetul, după care a fost propus să ruleze în Muzeul Ţăranului Român, apoi a rulat în Cinemateca. Înainte de asta, a participat în secţiunea oficială a festivalurilor de la Locarno şi Veneţia…
I.J.: Teatrul nu există fără spectatori… Cum „judecaţi“ spectatorii din sălile Naţionalului craiovean? Cum apreciaţi pe spectatorul anului 2012, faţă de cel al începuturilor dumneavoastră actoriceşti, anul 2000?
I.L.: Am observat o reală maturizare a publicului tânăr din Craiova. Spun asta pentru că-mi amintesc anii 2000, când am trăit momente şocante cu tineretul de aici. Publicul tânăr avea ceva barbar şi huliganic, se comporta ca pe stadion! Din fericire însă, nu mai pot spune asta acum… Remarc cu bucurie, de ceva ani, transformarea în bine… E vizibilă…
I.J.: Ce ar mai trebui să ştie admiratorii actriţei Iulia Lazăr despre… Iulia Lazăr?
I.L.: Hmm, o întrebare grea pentru mine… Nu ştiu, realmente, ce ar trebui să spun… Cum am mai spus, mi-e greu să vorbesc despre mine… Pot să spun doar că sunt într-o perioadă frumoasă şi armonioasă a vieţii mele!
