Actorul Ilie Gheorghe, care ani de-a rândul ne-a bucurat fiinţa şi sufletul cu rolurile sale de pe scena Naţionalului şi nu numai, a primit titlul de Cetăţean de onoare al Craiovei în şedinţa solemnă din cadrul celei de-a XII-a ediţii a Zilelor Municipiului.
Ilie Gheorghe, actorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu“, omul de teatru care a avut peste 120 de roluri pe scena craioveană, care a fost răsplătit cu aproape 40 de premii naţionale şi internaţionale, printre care unul de la UNITER şi altul din partea AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru), a primit din partea municipalităţii distincţia de „Cetăţean de onoare“. Un titlu cu greutate, o sintagmă „care împerechează atât de frumos aceste trei cuvinte“ menite să răsplătească meritul artistic al unui mare om al scenei, şi care îl definesc pe Ilie Gheorghe, după cum el însuşi mărturisea, „într-un mod desăvârşit“.
Distincţia a venit ca un lucru firesc, am spune noi. „Trăiesc în oraşul ăsta de 54 de ani, sunt legat de el prin toată fiinţa mea. Aici mi-au înmugurit, aici mi-au înflorit, mi-au rodit visurile, idealurile. Mă năpădesc şi m-au năpădit şi în ziua în care am primit acest titlu torente de imagini şi amintiri. …Am venit aici în 1954, la şcoala de învăţători. Oraşul ăsta îl ştiu de 54 de ani, cu toate frumuseţile lui, cu toate lucrurile lui inedite şi atât de originale. Când plecam de la şcoala pedagogică până în centru, nu era nimic construit, erau curţile oamenilor în care se găseau grămezi de porumb, căruţe cu struguri, dovleci, cai care mâncau pe grămezile de porumb, era ca un sat mai mare. De acolo şi până unde e acum Mc Donald’s erau curţi largi, în care se găseau culturile pe care le făceau şi oamenii în satul meu. Eu fiind obişnuit cu aceste imagini mă opream în dreptul curţilor şi priveam cu bucurie. Erau imaginile cu care am crescut, imagini care-mi erau cunoscute încă de pe vremea când mergeam de-a buşilea. Oraşul acesta m-a învăluit prin tot ce a avut el mai sublim atunci. Uneori sunt tentat să spun precum Faust: «Acest tărâm îmi bucură fiinţa / Aici îmi duc sub soare suferinţa / Aici aş vrea să mor, îmi este şi dorinţa». Am avut nenumărate oferte, una mai tentantă decât alta, să rămân în multe ţări, şi mari, din Australia până în Anglia. Dar nu puteam, aşa cum nu dau satul meu pe Craiova. El m-a îmbogăţit, dar când mă duc în partea cealaltă retrăiesc altfel fiinţa mea. Mai mult mă încălzeşte satul meu decât mă încălzeşte Craiova. Cum la fel mă încălzeşte Craiova faţă de alte oraşe. Pentru mine, acest «acasă» este ca un templu al sufletului. Acasă la mine mă simt aici, dar acasă nu în sensul «în casă», ci în acela că, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om din lut, a suflat peste el şi i-a dat viaţă, casa sufletului care e rupt din sufletul lui Dumnezeu este tărâmul acesta. Fiind un om de caracter, fără condiţii dincolo de fire, dincolo de normal, lucrurile acestea aveau să se contabilizeze în imaginea unora care au gândit că un asemenea caracter trebuie răsplătit cu un asemenea titlu, căci titlul este frumos: «Cetăţean de onoare». Dacă ei mi-au aşezat pe frunte o asemenea diademă, eu nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu, căci el m-a instruit, el m-a făcut un om, dar şi celor care au hotărât să-mi acorde titlul pentru că au sesizat şi au măsurat cu dreaptă măsură ceea ce eu am făcut“, a povestit cu drag actorul.
Dincolo de frumuseţea unei vieţi
Craiova este şi oraşul în care s-au consumat şi lucruri mai puţin plăcute pentru fiul de ţăran de ieri, marele actor de azi. Regimul comunist cu părţile sale rele l-a lovit pe Ilie Gheorghe. „Trebuia să joc într-un spectacol scris de Marin Sorescu, «A treia ţeapă», şi îmi veniseră în casă nişte neamuri, nişte fini. Entuziast, pentru că-mi plăcea textul, m-am apucat să citesc din acea piesă replici şi să le comentez. În casă la mine. La nici o săptămână după, mi-au bătut la poartă cinci inşi: doi îmbrăcaţi în haine de miliţieni şi trei civili. Aveau nişte reclamaţii conform cărora eu am achiziţionat materiale de construcţie fără acte. Ne-au întrebat dacă suntem de acord să ne facă o percheziţie. Aceasta a durat o zi întreagă, după care eu împreună cu soţia mea am fost ridicaţi. Cei trei civili mi-au scotocit în toate cărţile din casă, chiar şi în jaluzelele de la fereastră. Mi-au confiscat o carte, se chema «România pe marginea prăpastiei», o colecţie de documente apărute în 1941, poezii copiate de mine din diverşi poeţi, un caiet de versuri pe care mi-l adusese un tinichigiu – „Versuri codrene“ se numea sau „Versuri din puşcărie“. Şi au început să mă întrebe: Ce mă interesează pe mine? De ce comentez eu în alt fel scrierile lui Marin Sorescu? Au început să vină şi la teatru să se intereseze, au chemat şi alte neamuri de-ale mele, şi alţi prieteni, întrebând cui i-am mai dat eu cărţile acelea să le citească. De ce mă interesează pe mine poeziile lui Virgil Carianopol scrise în închisoare? Totul a durat două săptămâni, timp în care am trăit într-o tensiune foarte mare, după care mi-au spus că, dacă nu-mi bag minţile în cap, ei mă aduc din nou în faţa anchetatorilor. A fost o perioadă cumplită pentru mine, aveam sentimentul că n-o să-mi mai revin, nu-mi puteam închipui că o să fiu luat de Securitate pentru că am transcris poezia «Puritate» a lui Virgil Carianopol. Am fost luat la întrebări şi a trebuit să dau explicaţii despre ce semnificaţie are fiecare replică pe care o comentasem. Ştiau tot, mă ascultaseră, îmi puseseră microfoane. A fost o perioadă grea. Faptul că îndrăzneam să citesc o literatură care nu avea nimic împotriva regimului, dar care aparţinea unor personalităţi contestate ca valoare ideologică şi care îi deranjau, i-a făcut să mă lovească două săptămâni întregi, cumplit“, îşi aminteşte actorul.
Dincolo de acest episod trist, Craiova rămâne oraşul drag, căci „în momentul în care un om şi-a înfipt rădăcinile adânc într-un loc şi încerci să îl strămuţi în altă parte se ofileşte. Prietenii ţi-i faci până la o anumită vârstă, te leagă de un loc neamuri, prieteni, te leagă idei, amintiri. Cel care spune «Patria este unde mă simt bine» minte, pentru că te duci la capătul lumii, dar eşti singur. Am simţit asta pe pielea mea, opt luni, în Anglia. Nu comunicam cu nimeni, mi se punea totul la dispoziţie, dar eram singur. Pe când aici, când vii acasă, încă de la graniţă, după ce intri în ţara ta, îl întrebi pe ală în limba ta, te duci la ăla în curte şi spui «Mă simt rău» şi el îţi dă o cană cu apă, şi te ajută. Este spaţiul tău vital, este spaţiul sufletului şi pe ăsta nu trebuie să-l dai pentru nimic în lume“.
Aici, la Craiova, este lumea lui Ilie Gheorghe, aici publicul a umplut sălile şi l-a aplaudat frenetic. „Rolurile de comedie, de mai mică valoare artistică, făceau sălile pline. Am jucat o dată, în «Jolly-Joker», un personaj care ajunsese director într-o unitate de preparat brânzeturi şi arăta că, dacă vrei să te descurci, trebuie să dai şi-n stânga, şi-n dreapta. Publicul se vedea răzbunat. Toate rolurile lui Caragiale din «O scrisoare pierdută», urmate de roluri ca Aaron din «Titus Andronicus», Dom’Ubu din «Ubu Rex cu scene din Macbeth», Agamemnon din «Orestia», Iona, urmate de Caliban din «Furtuna» de W. Shakespeare, jucat şi pe scena teatrului din Nottingham (Anglia), şi mai apoi acest Faust, care e ca o piatră de temelie a unui templu. Căci atunci când construieşti o clădire şi nu pui piatra aceea unghiulară se dărâmă, se surpă. Aşa socotesc eu: că toate rolurile mele se constituie într-un templu, iar deasupra au pus această piatră, rolul Ducelui din «Măsură pentru măsură». Teatrul Naţional din Craiova, ca sfânt altar în care eu am făcut rugăciunile atât de frumos şi au sunat atât de bine, este cerul meu personal, este bucuria mea fără margini“, a conchis actorul.
