Într-o primăvară – era adolescentă pe atunci -, s-a urcat în pomul din curtea şcolii să adune cireşe dulci de mai. Nu-şi mai aminteşte decât momentul în care s-a trezit datorită palmelor primite şi faptul că picioarele îi atârnau, neascultătoare şi străine. Au trecut 18 ani. Luminiţa e încă în cărucior şi nu se gândeşte decât la soluţia prin care îl poate înlocui cu o pereche de cârje.
Un pumn de cireşe i-a schimbat viaţa. Colegii ei au terminat liceul, s-au înscris la facultate, şi-au întemeiat familii. Pentru ea, drumul s-a oprit în cireşul din curtea şcolii. „A trecut atâta timp, încât… mi-e frică să mai spun cu voce tare ce vreau. Dar… ştiu că-mi doresc să pot să ies şi eu din casă şi să nu mai am nevoie la toaletă aşa des. Nu vreau să merg ca înainte, dar măcar în cârje sau în cadru metalic să pot umbla. N-am mai văzut centrul Craiovei de zece luni, de pe 1 ianuarie…“, povesteşte Luminiţa.
Dacă închizi ochii şi-i auzi doar vorbele, nimic din vocea ei nu ţi-ar spune că există o problemă. E veselă, optimistă, în ciuda… vieţii petrecute pe două roţi.
Apartamentul 19, un bloc din Valea Roşie. Ne deschide ea. O cameră curată, simplă. Ea, într-un trening roşu, în cărucior, zâmbeşte. Nu din complezenţă, nu din politeţe. O agitaţie şi o poftă de viaţă răzbat din fiecare cuvânt pe care-l rosteşte. N-a fost niciodată altfel, nici atunci, cu 18 ani în urmă, când a căzut din cireş, nici mai târziu, când a urcat pe masa de operaţie de şapte ori în mai puţin de un an, nici când tatăl i-a lovit mama, cu şase lovituri de cuţit, în timp ce ea încerca să se pună pe cărucior şi să iasă din baie.
Pomul nenorocirii
Un lătrat se aude insistent de dincolo de uşă. „E Alma, să nu vă supăraţi, e foarte jucăuşă şi pupăcioasă şi îi plac oamenii, ca şi mie“, ne pune Luminiţa în temă, deschizând uşa. Un căţeluş maroniu-ciocolatiu, cu urechile fâlfâind, năvăleşte în cameră. În câteva secunde, dă turul încăperii de câteva ori şi se opreşte în dreptul fiecăruia. Îşi face loc pe picioarele Luminiţei şi îşi aşteaptă răsplata, împingându-se spre gâtul fetei. Apoi sare pe covor şi o ia de la capăt. „Seamănă cu mine. A avut mare noroc şi ea, pentru că tatăl meu a aruncat-o de la etaj. Da’ a scăpat, n-a avut nimic“, spune Luminiţa. Are 33 de ani acum. De fapt, Georgeta Paraschiv se numeşte, dar părinţii şi rudelele i-au spus aşa după naşă. Cu 18 ani în urmă, nici prin gând nu-i trecea că ar putea trece atâta timp fără să poată merge: „S-a întâmplat pe 31 mai 1990. Eram în clasa a noua. N-am făcut o oră de sport şi am ieşit în curtea liceului din Cârcea. Era un cireş acolo, mâncaserăm toate fructele de pe poale şi ne-am urcat în el. De-acolo se rupe firul. Nu-mi amintesc nici de ce, nici cum am căzut. Şi nimeni n-a mai vrut să-mi povestească după aceea. Cred că am leşinat. M-am trezit simţind palme pe obraji. Se strânseseră colegii şi diriginta în jurul meu şi încercau să mă trezească. Atunci când m-au ridicat, picioarele s-au dus într-o parte. Nu mai ascultau. Au încercat să mă pună în şezut. O durere cruntă mă săgeta şi nu puteam să respir“.
Fractură de coloană
De pe pat, mama Luminiţei îşi priveşte fata, dar gândurile îi sunt departe, în primăvara din 1990, la Urgenţă, acolo unde şi-a găsit copilul, după ce au sunat-o la serviciu colegii de la şcoală. Şi mai târziu, în anii care au urmat, când a stat luni bune prin spitale, când îi dădea să mănânce la pat, o ajuta să-şi facă nevoile şi apoi, când o purta în spate, „ca pe sac“, patru etaje, ca să se poată plimba prin cartier sau să meargă, câteva ore, în parc. „Din curtea liceului, m-au adus la Craiova cu maşina, întinsă pe spate, că nu puteam sta în şezut. În Urgenţă m-au ţinut pe un scaun cu rotile, în loc să mă pună pe targă, până au văzut că mă învineţesc şi mă ia cu frisoane. Atunci m-au dus să-mi facă analizele. Am stat cinci zile internată. Mi-au făcut tratamente de calmare, sonde şi radiografii. Noaptea, nu puteam să dorm de durere. Aveam coloana fracturată. Paraplegie flască. Între timp, s-a făcut acolo şi un cheag de sânge. Era riscant să mă opereze, nu aveau nici aparatură prea bună şi m-au trimis la Bucureşti. Acolo, am luat-o cu analizele de la capăt şi radiografii… După alte şapte zile eram pe masa de operaţie. Intervenţia a efectuat-o doctorul Vlad Ciurea“, povesteşte Luminiţa.
Îşi aminteşte aproape fiecare detaliu din vremea aceea. Şi speranţa că într-o zi o să se ridice şi o să păşească, chiar şi cu ajutor. „După operaţie, medicii mi-au spus că voi merge în cârje, că voi merge în cadru, depinde de mine, depinde de Dumnezeu“, spune ea. Şapte luni a stat în spitalul din Bucureşti pentru recuperare. „Trei luni nu m-am ridicat. Trebuia să rămân întinsă, pe pat tare. Beam şi mâncam prin pai. Aveam sondă permanentă. Toată perioada aceea, mama nu s-a mişcat de lângă mine“, continuă Luminiţa, privind-o. Îşi ia un picior şi îl lasă jos, pe covor, povestind cum, încet, încet, de la celelalte fete din salon, a învăţat să se aşeze singură în scaunul cu rotile şi apoi să ajungă la toaletă.
18 ani, fără picioare
Alma nu s-a potolit un minut. Îşi face de lucru cu tot ce găseşte: cu jucăria ei de pluş, cu o pungă, cu un papuc luat de la uşă. Se caţără pe scaun, se urcă în braţe, apoi mai dă câteva ture de cameră, alergând în jurul cozii, şi revine în braţele Luminiţei. „Am mai clacat şi eu uneori, dar am avut noroc că mi-a dat Dumnezeu prieteni şi, atunci când sunt la pământ, ştiu să mă ridice. Sunt oameni pe care i-am cunoscut în spital, asistente, rezidenţi, sunt prietenii din copilărie. Sunt verişorii mei de la ţară, care-mi deschid uşa din când în când. Pentru mine înseamnă enorm“, spune Luminiţa. Acum s-a emoţionat. O mângâie uşor pe Alma, apoi îşi continuă povestea. Are atâtea de spus! Un dosar întreg de hârtii a strâns în cei 18 ani cât au trecut: analize, rezultate, RMN, radiografii, scrisori, bilete de externare, reţete. A încercat tot ce se găseşte mai bun pe piaţă. Unele medicamente le ia gratuit, pe altele le plăteşte. Îşi aminteşte fiecare internare, fiecare complicaţie. Au fost zeci între timp. Amânări din partea medicilor, care motivau că nu sunt locuri în spitale pentru operaţii, coşmarul de a fi pasată de la unul la celălalt, neştiinţă, tratamente prescrise aiurea. Au fost ani în care nu ştia ce e Paştele, ce e Crăciunul sau ziua ei. Pentru că stă foarte mult timp culcată, a făcut un furuncul, a cărui rădăcină i-a ajuns la os. De şapte ori a fost operată. Ultimele trei intervenţii s-au efectuat la Timişoara.
Tată doar cu numele
Una dintre complicaţiile care apar în cazul celor care stau multă vreme în aceeaşi poziţie o reprezintă escarele. De un an şi jumătate, Luminiţa nu mai scapă de ele. Sistemul imunitar şubred îngreunează vindecarea şi o expune infecţiilor de tot felul. În apartamentul de la etajul patru, fata care a căzut din cireş cu 18 ani în urmă încearcă să facă mişcare cât poate. Însă, rar mai poate coborî scările, purtată pe braţe de frate, vecini sau rude. „Mai demult, mă ducea mama jos. Mă lua în spate ca pe sac. Până când a căzut cu mine. De-atunci i s-a făcut frică şi acum nici nu mai poate“, spune Luminiţa.
Altcineva nu are cine să o ajute. Tatăl nu există decât cu numele. „Nu a fost niciodată un părinte aşa cum ar fi trebuit. Pe 28 august 2002, după ce mă întorsesem de la Timişoara“, povesteşte şi vocea începe să-i tremure şi lacrimile să-i curgă pe obraji, „eram la toaletă. Mama, în dormitor, făcea curăţenie. S-a apropiat de ea şi i-a dat cu fierul de călcat în cap. Apoi a înjunghiat-o cu cuţitul. Şase lovituri a avut. Am chemat poliţia, am făcut plângere. Din păcate, mama a făcut o prostie şi a retras-o. N-a fost nici prima oară, nici ultima când a devenit agresiv. A aruncat-o şi pe Alma de la etaj. Când e acasă şi nu la Cârcea, îmi goneşte prietenii, alungă rudele, dacă vin să mă vadă. Banii pe care-i câştigă îi dă pe băutură. A primit amenzi, dar degeaba. Cere bani oamenilor şi le spune că sunt pentru mine, dar nu este adevărat. Eu n-am rugat pe nimeni, nici pe el, nici vreo mătuşă, pe nimeni, să ceară bani pentru mine. E o minciună“, spune cu glas sugrumat. De revoltă, de durere. De neputinţă.
Dorinţe…
Lacrimile îi evidenţiază şi mai mult cearcănele şi porţiunea întunecată de sub ochi. De la boală, de la medicamente. Când mama merge la ţară, la muncă şi rămâne singură, cu fratele ei care lucrează în construcţii, Luminiţa nu stă cu mâinile-n sân: „Mai gătesc, îi calc, că el e la serviciu până seara. Acum, şi dacă ar avea cine să mă ducă până jos, nu aş mai putea ieşi, pentru că trebuie să merg foarte des la toaletă. Muşchii nu-şi mai pot face treaba…“, explică. „În vară, am fost la nunta unei prietene trei ore, cu sondele după mine. Mai mult n-am reuşit să stau. Toţi prietenii mei din copilărie sau cei de mai târziu au terminat şcolile, s-au căsătorit, au copii“, adaugă zâmbind, parcă pe undeva cu mândrie, schimbând subiectul. „Eu nu-mi doresc decât să pot ieşi din casă, să merg în parc, să văd oraşul, fântânile arteziene, oamenii…“.
Ajutor prin telefon
Luminiţa caută o variantă să-i fie mai bine. Un specialist care să-i evalueze starea, să propună o soluţie, o clinică unde are şanse să-şi îmbunătăţească sănătatea, viaţa. Pentru cei care o pot ajuta, fie şi cu un sfat, răspunde la numărul de telefon 0764/466.922.
