A trecut o zi. O zi fara Ileana Damian. Au masurat orele parintii, sora, logodnicul, prietenii, colegii, cunoscutii. Si o vor mai face, mult timp de-acum inainte. E greu sa n-o mai vezi, e greu sa adormi cu gindul ca nici ziua de miine nu ti-o poate aduce.
Ieri au condus-o pe ultimul drum sute de oameni. Oameni care au cunoscut-o, oameni care doar au auzit de sufletul ei bun, de pofta ei de viata. Nu le-a pasat de soarele arzator sau de drumul lung pina la biserica din satul Cuza Voda, comuna Spineni. Au vrut sa-i spuna un ultim „Ramas bun!“, chiar daca firul s-a rupt, iar viata lor nu va mai fi niciodata cea dinainte de disparitia fetei.
„Lacrimi si flori pentru sufletul tau bun“
Vestea disparitiei profesoarei Ileana Damian, cadru didactic la Colegiul National „Ion Minulescu“ din Slatina, a facut inconjurul orasului si chiar mai mult, a auzit de tragica intimplare intreg judetul. Duminica, atunci cind s-a descoperit cadavrul fetei, in Padurea Streharet, fiecare slatinean, aflind cumplita veste, a avut o stringere de inima. Gindul ca oricui, oricind, intr-un oras atit de mic, i se poate intimpla asa ceva, a ingrozit pe toata lumea. Astfel ca, la Spineni, ieri, s-au aflat nu doar cunoscutii Ilenei Damian, ci toti cei care au simtit ca trebuie sa ia atitudine, ca trebuie sa-si strige indignarea.
Flori, multe flori, din cele pe care prietenii visau sa i le aduca la nunta. Lacrimi, multe lacrimi pentru „sufletul tau bun“, cum s-au exprimat elevii profesoarei Ileana Damian. Si deznadejde, pe care nimeni nu si-a putut-o ascunde si nici nu si-a pus problema s-o faca. „Au condus-o pe ultimul drum poate mai multi prieteni decit i-ar fi venit la nunta, programata in aceasta toamna“, au spus colegii. Multi n-au putut veni, retinuti de treburi importante sau de teama ca n-o sa poata rezista. Au venit cu masinile personale si cu autobuze. Au stat tacuti mult timp. Au incercat sa schimbe cuvinte despre altceva si n-au reusit. Pentru ca Ileana si cele intimplate ei le-au stapinit gindurile. Si va fi asa mult timp, pina cind vinovatul de disparitia prematura a fetei cu trup de copil si suflet mare va fi descoperit si va plati.
„Ne vom uita pe holurile scolii dupa tine“
Trupul parasit de suflet al Ilenei a fost adus in casa parinteasca inca de luni dupa-amiaza. De atunci, prin fata sicriului s-au perindat sute de persoane care nu accepta ca n-or sa mai vada fata zglobie, dar cuviincioasa, care le inveselea zilele. „Ne vom uita pe holurile scolii dupa tine, in septembrie, cind va incepe anul scolar“, o asigura colegii. Elevii au ramas si ei fara glas. Prietenii nu s-au putut opri din plins, rudele au suspinat la fiecare gind. Parintii fetei au fost in pragul nebuniei cind preotul a sfirsit slujba si a aruncat primul bulgare de pamint peste sicriu, sora a inceput sa deseneze cercuri imaginare in jurul trandafirilor albi, pregatiti pentru Ileana. Fata lor nu mai este. Fata lor a plecat de acasa intr-o zi de marti, vesela, sa-si faca niciodata meseria pe care a iubit-o, dar nu s-a mai intors. Gindul la ea nu le va da pace niciodata. Logodnicul Ilenei, mut de durere, a stat tintuit ore intregi in biserica, iar mai tirziu in mijlocul cimitirului. S-a despartit de mireasa lui cum nici in cele mai negre ginduri n-a crezut c-o poata face. Si pentru totdeauna.
„Era asa de iubita de elevi cum nu va puteti imagina“
Elevii Colegiului National „Ion Minulescu“ au pierdut un profesor cum rar le-a fost dat sa intilneasca. Si se cuvine sa facem o rectificare, cu speranta ca cititorii vor intelege ca doar dorinta de a-i informa complet ne-a facut sa dam crezare unei informatii dintr-o sursa care trebuia sa fie sigura. Profesorul Ileana Damian nu a avut probeleme cu nici unul dintre elevii care au terminat, in acest an, clasa a XII. N-a avut, la sfirsitul semestrului II al anului scolar 2004-2005, nici un corigent si nici un repetent. Mai mult, toti fostii ei elevi ii pastreaza o amintire de care nu toti profesorii se bucura. „Era asa de iubita de elevi cum nu va puteti imagina“, au spus elevii. Unii isi amintesc de prima ora din viata de liceean, ora cu „domnisoara de franceza“. Si nu pot sa nu zimbeasca acelui gind, si nu pot sa nu izbucneasca in lacrimi cind se gindesc ca niciodata nu-i vor mai putea spune: „Sarut mina, domnisoara profesoara!“.
