Dumitru Vlad a avut o viata trista. Totusi, cu toate greutatile pe care le-a intimpinat, nu si-ar fi inchipuit niciodata ca va ajunge pe drumuri, fara adapost, abandonat de familie, uitat de prieteni. Sotia i-a murit de tinara, lasindu-l singur cu baiatul lor pe care l-a crescut cum a stiut mai bine, incercind sa-i tina loc si de tata, si de mama. Mai tirziu, copilul pentru care a muncit si s-a zbatut l-a aruncat in strada. Anii care au urmat au fost ca un drum spre iad: barbatul a trecut prin caminul de batrini, a dormit in santiere parasite, ascuns in tuburi de beton de ochii paznicilor, a fost internat in spital, a batut la usile prietenilor care nu au vrut sa il mai recunoasca… Ingenuncheat de viata, Dumitru aproape ca si-a pierdut speranta. El vrea numai un pat unde sa se odihneasca fara sa fie haituit de gindul ca a doua zi va fi alungat. Si vrea sa munceasca, sa se simta util, pentru ca, spune el, simte ca mai are multe lucruri de daruit.
Dumitru Vlad are 56 de ani. S-a obisnuit de tinar cu necazurile, dar s-a hotarit sa ia viata in piept. Si-a crescut singur copilul, fara sa se recasatoreasca. Dar soarta l-a incercat mai mult decit putea duce. „Am vindut apartamentul ca sa il ajut pe baiat cu niste bani de care avea nevoie. Mi-a spus: lasa, tata, ca o sa stai la mine, ce-ti mai trebuie apartament! Dupa nici doua luni m-a dat afara“, povesteste barbatul cu ochii plecati in pamint.
Dumitru a ajuns la caminul de batrini de unde a trebuit, de asemenea, sa plece, insa nu dupa mult timp, in urma unor neintelegeri cu personalul. Si a ramas pe drumuri. A incercat sa gaseasca sprijin la prieteni, la rude, la fostii colegi de serviciu. Citiva l-au adapostit pentru o perioada, pina cind isi va gasi un alt adapost, dar pina la urma barbatul ajungea tot pe strada. Mai exista o singura varianta: „sa merg la tara, in casa parinteasca, cu toate ca fratele meu mi-a spus ca nu am ce cauta acolo, desi eu am acte care dovedesc faptul ca am dreptul la o parte din casa batrineasca“.
Pina la urma, si-a luat inima in dinti si a plecat la Marotinul de Sus, comuna Celaru. S-a intors destul de repede de acolo, cu ochii vineti.
„M-a primit cu greu, de parca eu nu aveam nici un drept acolo si imi facea o favoare. M-a tratat ca pe un sclav. Am muncit de dimineata pina seara, multumindu-ma cu ce imi dadea el de mincare. M-a pus inclusiv sa rinesc WC-ul, numai ca sa ma umileasca. Dar am facut-o si pe asta. Pina la urma, nu m-a mai putut suporta si m-a luat la bataie. Eu acolo nu ma mai intorc. Ar putea sa ma omoare“, a spus barbatul, speriat.
Cind cei care nu te cunosc ramin ultima solutie
Dumitru a inceput din nou sa isi caute un adapost, fiind gazduit deocamdata de un prieten. „Eu am si pensie, deci as putea sa platesc si chirie, dar asta inseamna in acelasi timp si sa imi gasesc ceva de lucru, ca sa pot sa-mi cumpar minimul necesar. Cel mai mult m-ar bucura insa daca cineva mi-ar oferi o camaruta, indiferent daca este la oras sau la tara, si eu as munci in schimb pentru asta. Am lucrat multi ani la Legume-Fructe Cernele, asa ca ma pricep la gradinarit si imi plac florile foarte mult. Dar in afara de asta as putea face orice, ma pricep la multe lucruri: zugraveala, instalatii sanitare, lacatuserie etc. Pot sa am grija de gospodarie si promit ca oamenii care imi vor intinde o mina de ajutor nu vor fi dezamagiti“.
Dumitru Vlad este la capatul puterilor. Si-a pierdut familia, casa si, mai mult de atit, ultimul strop de speranta: „E greu sa crezi ca niste oameni straini, care au si ei problemele lor, te pot ajuta, dupa ce rudele tale ti-au intors spatele“.
