Rapoartele Fundatiei pentru o Societate Deschisa aduc Romaniei acuzatii dintre cele mai grave

Ieri, la Bruxelles, beneficiind de o intensa mediatizare, au fost prezentate rapoartele realizate de OPEN SOCIETY (cu sediul central la Budapesta si patronata de omul de afaceri George Soros), monitorizare a starii de fapt din unele tari candidate la aderarea la UE. De data aceasta, domeniile analizate sint in numar de trei: coruptia si lupta impotriva coruptiei, justitia si asigurarea de sanse egale pentru femei si barbati.

Metodologia lor este aceeasi ca in anii trecuti, echipa de la Budapesta beneficiind de studii nationale realizate de cercetatori sau persoane independente din tarile analizate. Astfel, din tara noastra, raportul despre coruptie ii are ca autori pe Oana Mateescu si Adrian Baboi-Stroe de la Transparency International, cel privind justitia este realizat de Monica Macovei de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului si de consultantul independent Ioana Cornescu, iar textul despre asigurarea sanselor egale este rezultatul unei echipe nationale de cercetatori compusa din Doina Dimitriu, Valentina Contescu, Florentina Negrutiu, Georgiana Macavei, Livia Aninosanu si Daniela Martis.

Rapoartele respective beneficiaza de o lansare profesionist regizata, nu numai la Bruxelles, ci si in toate marile capitale europene, la eveniment participind – la Bruxelles – inalti functionari ai Parlamentului European, Comisiei Europene, universitari etc., urmind ca, pe parcursul acestei saptamini textele respective sa fie prezentate in detaliu la Comisia Europeana, in sesiuni de comunicari la care sa participe o parte dintre comisarii europeni.

Primul raport de care dorim sa ne ocupam este cel privind coruptia si care incepe lamuritor pentru toata lumea: „Romania pare sa fie tara candidata la aderarea in UE cel mai serios afectata de coruptie. Coruptia este endemica, daca nu chiar la nivel de sistem, in multe zone ale vietii publice: autoritatile vamale, justitia, politia, Fondul Proprietatii de Stat, Parlamentul si ministrii sint perceputi ca extrem de corupti“. Cel mai corupt sector este cel al sanatatii.

Se remarca „progresele majore inregistrate de guvern in dezvoltarea unei strategii nationale anticoruptie“, precum si cele „citeva progrese“ in reforma institutiilor pentru limitarea coruptiei, mai ales in domeniul achizitiilor publice. Dar, pentru ca evident exista un „dar“, toata aceasta activitate, determinata, impulsionata si sustinuta de cei din NATO si UE, „s-a centrat pina acum pe coruptia la nivelurile de jos“ ale piramidei, politicienii „evitind sa aplice reforme care sa permita urmarirea unor acte de coruptie la cel mai inalt nivel“. „In special, pina acum nu au existat progrese in vederea limitarii imunitatii de care se bucura parlamentarii, ministrii si fostii ministri, sau progrese in stabilirea independentei procurorilor“, situatie care justifica preocuparea ca guvernul poate fi in aceeasi masura o sursa a coruptiei, cit si o solutie la aceasta problema.

Scena politica romaneasca si administratia publica sufera de pe urma unui fenomen endemic al conflictului de interese deoarece, chiar daca exista obligatia ca functionarii publici sa-si declare averile, declaratiile nu sint publice, nu exista cadrul necesar pentru cercetarea abaterilor la aceasta lege.

„Controlul financiar al statului este in mare masura inadecvat“, caci Curtea de Audit „nu beneficiaza de o independenta competitionala completa, iar analizele sale sint produse cu mare intirziere si au un impact redus“. Acuzatii grave sint indreptate impotriva Departamentului anticoruptie al Procuraturii, despre care se spune ca este slab si „tinut deliberat astfel“. „Cea mai importanta problema legata de politica romaneasca in domeniul anticoruptiei ramine refuzul continuu al guvernului de a renunta la controlul direct al activitatilor procurorilor. Institutia avocatului poporului a fost creata in 1997; cu toate acestea, puterea sa e mica si nu se stie daca a investigat sau initiat cercetarea vreunui caz de coruptie“.

Coruptie „extinsa, daca nu chiar endemica“ exista in executiv si in administratia publica. Guvernul se preteaza la artificii ieftine, cum ar fi aceea de a „folosi in mod extensiv sistemul ordonantelor pentru a schimba bugetul ad-hoc“. Nu exista nici prevederi specifice privind conflictul de interese in cazul parlamentarilor. Exista prevederi „generoase“ privind imunitatea care s-au constituit in tot atitea posibilitati de impiedicare a urmaririi penale a unor cazuri de coruptie, „ceea ce poate fi un puternic stimulent pentru a cistiga alegerile parlamentare; potrivit unor estimari, aproape jumatate dintre parlamentari au mituit partidele politice pentru a obtine un loc favorabil pe listele de candidati“.

„Sondajele arata ca exista o coruptie extinsa in justitie si nivelul extrem de inalt de neincredere contribuie la perceptia generala ca Romania este guvernata de interese mai degraba decit de lege“, se mai afirma in raportul celor doi romani despre Romania, adaugind ca „finantarea partidelor ramine un proces netransparent“.

Chiar daca imaginea generala este cea a unei „coruptii endemice a serviciilor publice din Romania“, tot ramine o speranta, si anume sectorul invatamintului, „unde platile neoficiale par sa fie relativ putin frecvente, mici si nesolicitate contra beneficii la schimb“. Da, dar, in schimb, coruptia in politie exista si este amplificata de legaturile intre salariatii din domeniu si membrii retelelor de crima organizata. „Exista si o lunga istorie a coruptiei in sectorul vamilor, cu implicarea unor oficialitati ale statului pina la nivelul cel mai inalt“, exista coruptie extinsa in domeniul sanatatii, „ceea ce determina ca doctorii sa nu mai faca vizite celor saraci“… etc. Evident, se aminteste si de incercarile numeroase de a se pune o botnita legala presei, fiind comuna practicarea „coruptiei sau presiunilor asupra mass-media prin intermediul contractelor de publicitate“, dar, „in ciuda tuturor acestor probleme, presa a fost activa in demascarea coruptiei“.

O observatie interesanta este cea privind graficul condamnarilor pentru coruptie, care, in Romania ultimilor ani, dupa ce se situau la 429 in 1995, au crescut in 1996 la 548, in 1997 la 653, regresind apoi dramatic in 1998 si 1999 (anii de virf ai debandadei epocii Constantinescu), ajungind la 298 in 2000 si incepind sa creasca in 2001 (343 de cazuri).

Ca intotdeauna, in asemenea cazuri, menirea ziaristului este sa raporteze faptele si nu sa comenteze. De aceea, fara nici un fel de referire la continut, putem sa ne intrebam doar ce efect vor avea cele citeva zeci de pagini de critica extrem de dura, intr-un moment in care se pregatesc citeva decizii esentiale privind viitorul Romaniei. Cel putin aici, la Bruxelles, impactul va fi relativ minor deoarece, in ultima perioada, s-au dat publicitatii numai rapoarte de asemenea gen despre multe dintre tarile lumii, iar statisticile si judecatile de valoare din aceste studii au fost analizate si pro, si contra cu aceeasi patima si cu argumente aparent la fel de incontestabile. Ceea ce insa ne atrage atentia in mod cu totul deosebit este ca – si de aceasta data – observatorii politici europeni dispun de mult mai multe surse de informare doar dintr-un anume punct de vedere, OPEN SOCIETY in acest caz. Societatea noastra civila, de ani si ani de zile, nu produce partituri decit pe zona aceasta. Altceva numai exista. Atunci, in prezenta unui singur tip de mesaj, fara nici un fel de lobby si cu Ministerul nostru al Informatiilor care produce ceea ce stim, este normal sa beneficiem de o imagine de forta care pune din ce in ce mai multe probleme. Nu pledam pentru revenirea la „tehnica crearii imaginii in roz bombon“, dar pretul tacerii absolute in politica poate fi foarte mare.

In ceea ce ne priveste, in editia de miine, dosarul privind sistemul justitiei in Romania….