Şcoala cu cinci elevi

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Poate părea ciudat ca un singur dascăl să predea la patru clase în acelaşi timp, însă învăţătorul Nicolae Moraru vine de drag la şcoala din Mieşti, Cungrea. Ştie că cinci copii îl privesc atent şi ascultă lecţiile şi poveţele pe care le dă din toată inima.


Iarnă! Fulgii de nea, mărunţi, se topesc imediat de cum se aştern pe pământul umed. Drumul din satul Mieşti, comuna Cungrea, judeţul Olt, şerpuieşte printre case modeste, mici, înghesuite. Rar întâlneşti gospodării cât de cât înstărite. Ţinem drumul drept şi ajungem aproape de capătul satului, la şcoală. Senină şi zâmbitoare, ne întâmpină îngrijitoarea. „Aveţi treabă la şcoala noastră? Trebuie să vină acum şi domnul primar“, ne spune femeia, care vrea să intre în vorbă cu noi. „Vă place şcoala noastră? Acum este modernă“, adaugă ea.
În ziua în care am sosit la Cungrea se făcea recepţia lucrărilor de modernizare a şcolii. În ciuda frigului care se înteţise, am coborât din maşină şi am aşteptat să sosească primarul, directorul şcolii, învăţătorul şi învăţăceii. Nu a durat prea mult şi, rând pe rând, au început să îşi facă apariţia. Primul sosit a fost edilul localităţii, Ion Murguleţ, care ne-a poftit prietenos în şcoală.
„Astăzi avem recepţia lucrărilor de modernizare la şcoala din Mieşti. S-a lucrat de zor. De-abia am terminat. Am izolat termic toţi pereţii, am schimbat ferestrele şi uşile vechi cu tâmplărie din termopan, am amenajat interiorul, am zugrăvit şi am pus parchet, iar acoperişul l-am reabilitat. Totul a costat în jur de 50.000 de lei, bani pe care i-am alocat din bugetul local“, a explicat primarul Murguleţ. Rând pe rând, au sosit la şcoală şi viceprimarul, directorul şcolii, învăţătorul, dar şi câţiva săteni. Evenimentul începea să semene cu un soi de inaugurare. După câteva zeci de minute, în care s-au schimbat impresii şi s-a trecut repede de la un subiect la altul şi, după ce, mai cu emoţie, mai cu mândrie, sătenii au mulţumit primarului pentru că: „…de prin anii 1930, când a fost construită, şcoala din satul nostru nu a fost niciodată modernizată“, au sosit şi prichindeii. Doar patru, din cinci, pentru că unul lipsea din sătuc.

„Am vrea şi noi să avem aşa acasă“

Cel dintâi copil care a ajuns la şcoală este elev în clasa a III-a. Cu bujori în obraz, îmbrăcat într-un trening şi cu un fes pe cap, băiatul a dat bineţe celor prezenţi în hol. Purta în picioare nişte ghete negricioase ponosite. După ce s-a spălat cuminte pe faţă şi pe mâini la robinet, a vrut să intre în clasă. Uşa era deschisă, iar înăuntru, curăţenie lună! Parchetul nou nu avea urmă de vopsea sau praf, jaluzelele de la ferestre erau semideschise, băncile noi, aliniate parcă la milimetru. Într-un colţ, undeva lângă soba încinsă zdravăn cu lemne, era aşezat pe o masă calculatorul şcolii, nou-nouţ. Copilul s-a sfiit, s-a dat un pas înapoi şi a vrut să-şi scoată încălţările. „Nu te descălţa“, l-au îndemnat primarul şi învăţătorul. Băiatul s-a roşit şi mai tare şi a intrat timid. S-a aşezat în prima bancă, exact în faţa tablei. Şi-a dat căciula jos de pe cap şi a pus-o în bancă. Nu avea rucsac şi nici vreo carte sau vreun caiet la el. Învăţătorul Moraru a scormonit prin cărţile de pe masa cu calculatorul: „Gata! Am găsit. Asta este pentru clasa a III-a. Poftim!“, şi a aşezat cartea cu coperte lucioase pe banca băiatului. După câteva momente, dascălul l-a mustrat pe copil: „Trebuie să mai vii şi tu pe la şcoală! Toată ziua la muncă, nu este bine. O să ai tu timp când vei fi mare“. Dascălul satului ne-a povestit îngrijorat că este singurul elev al său care absentează. „Nu faptul că lipseşte de la cursuri mă îngrijorează, ci motivul. Munceşte cât e ziua de mare cu căruţa şi cu calul. Îşi ajută părinţii în gospodărie“, a spus cu părere de rău învăţătorul. 
Nici nu a terminat bine învăţătorul cu dojana că restul copiilor (unul în clasa a IV-a şi doi în clasa a II-a) urcau, zgribuliţi, treptele scării de la intrarea în şcoală. La rândul lor, ceilalţi trei copii au repetat gestul primului venit, de a se descălţa în sala de curs. Şi ei au fost îndemnaţi să îşi păstreze încălţările. Rumeni la faţă, cu hainele ude, copiii învăţătorului s-au aşezat fiecare la locul lor. Câteva minute a fost agitaţie în rândul învăţăceilor. Nedumiriţi de ce se întâmplă, elevii îl urmăreau cu ochii pe dascăl.
În tot acest timp, reprezentantul firmei care executase lucrările şi primarul semnaseră actele şi priveau din hol cei patru elevi. La un moment dat, unul dintre ei a prins curaj: „Ne place şcoala noastă! Este frumos acum! Am vrea şi noi să avem aşa acasă“. Cuvintele copilului au răsunat sfâşietor în liniştea ce se aşternuse peste clasă şi au umplut de amărăciune sufletele celor prezenţi. Vorbele tăioase spuse de copilul de numai opt ani ne-au amuţit. Primarul Murguleţ şi dascălul s-au apropiat de copii. Cuvintele erau de prisos. Cum să explici unui copil de opt ani de ce nu are acasă la el condiţii?
„În primul rând, trebuie să veniţi la şcoală şi să învăţaţi. Apoi, când veţi fi mari, o să puteţi să vă angajaţi în locuri bine plătite sau poate o să deveniţi patroni şi o să puteţi să vă faceţi casele şi mai frumoase decât este acum şcoala. Dar pentru toate astea trebuie să veniţi la ore“, le-a spus primarul elevilor din Mieşti.  

Un vis devenit realitate

Vestea că şcoala din satul cel mai oropsit a fost modernizată s-a răspândit repede prin Cungrea. „Până mai ieri, şcoala arăta jalnic. Nimeni nu a investit aici nici un leu. Acum, când ne uităm la ea, parcă ar fi un vis care a devenit realitate“, spuneau unii săteni.
Investiţiile de la unitatea şcolară din Mieşti au beneficiat şi de sprijinul unei organizaţii nonprofit din Franţa, a spus primarul Murguleţ, care s-au ocupat de modernizarea grupului sanitar. În toamnă, învăţătorul va pierde unul dintre elevi, care va merge la şcoala de centru, dar va câştiga doi bobocei. Învăţătorul, directorul şi primarul s-au fotografiat în faţa şcolii. Mulţumirea celor prezenţi la aşa-zisa inaugurare îmi dă satisfacţia că vor exista câteva generaţii care vor cunoaşte sentimentul de a învăţa într-o şcoală „nouă“. Fericirea şi bucuria exprimată pe chipurile copiilor din Mieşti îmi rămăsese întipărită pe retină, dar, în acelaşi timp, vorbele tăioase rostite de băiatul din clasa a II-a mă urmăreau şi, în acelaşi timp, mă făceau să mă simt neputincioasă.