Lăudabil proiectul iniţiat de patronatele din industria alimentară. Deşi prezentat încă din anul 2007, guvernul şi Agenţia de Strategii Guvernamentale s-au făcut că plouă, iar acestea au decis să se descurce pe cont propriu lansând o campanie-avertisment la nivel naţional. Conform iniţiatorilor, scopul campaniei este informarea populaţiei cu privire la pericolul iminent generat de efectele crizei economice, care ameninţă industria alimentară românească şi furnizorii săi agricoli şi industriali. Mai exact, românii sunt îndemnaţi să cumpere alimente produse în România. Sloganul campaniei „Criza te face complice! Române, nu lăsa economia să moară, consumă alimente produse în ţara ta!“, sincer, este unul nefericit. Eu unul nu mă consider complice la această criză care, în mod normal, nu trebuia să apară în România. Practic, cumpăr ceea ce găsesc în magazine sau în pieţele agroalimentare. Este vina mea că nu găsesc produse româneşti? De la tarabă cumperi roşii în lohn, adică pământul este românesc, căci seminţele sunt din Olanda. „Sunt mai mari şi mai frumoase”, îmi explică precupeţul, nu precum cele româneşti cărora nici nu le mai ţin minte gustul. De la piaţă dai o raită la raionul de mezeluri. Cu simţ patriotic alegi un salam de marcă românească. Ce cumperi? Acelaşi lucru, mâna de lucru autohtonă. Carnea este din Polonia, membrana – din Cehia, iar aditivii – din Franţa sau altă ţară. Încep să cred că şi în apa minerală doar bulele sunt de la noi, în cel mai bun caz. Sunt nişte mici exemple care demonstrează că nu românii, cumpărătorii de rând, sunt complici la actuala criză din industria alimentară. Altcineva trebuie să îndrepte lucrurile, valabil atât pentru Guvern, cât şi pentru reprezentanţii industriei alimentare. Toate guvernele postdecembriste nu au făcut nimic pentru sistemul agricol românesc. Greşesc aici. Rectific. Toate guvernele postdecembriste au iniţiat acţiuni de distrugere a aceluiaşi sistem agricol. Au încurajat agricultura de subzistenţă şi au lichidat fermele zootehnice. 1997 este anul în care am ratat cea mai mare şansă. Mă refer aici la aderarea României la Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA), din care făceau parte ţări precum Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia. Acest acord a fost gândit ca un exerciţiu de consolidare a economiilor statelor membre înaintea aderării la Uniunea Europeană. O să mă refer strict la agricultură şi industria alimentară. Cu un potenţial agricol uriaş, Banca Mondială estimând o capacitate de producţie care să acopere necesarul a 80 de milioane de consumatori, România, inexplicabil, s-a predat, guvernele succesive parcă nici nu observau că în Ungaria, de exemplu, se băgau masiv subvenţii în agricultură şi industria alimentară, creşterea şi susţinerea capacităţilor de producţie fiind, acolo şi nu la noi, politică de stat. Astfel am dat drumul la importuri alimentare, evident mai ieftine, fiind subvenţionate. În anul 2001 deficitul comerţului exterior, numai produse alimentare, era de peste 700 de milioane de euro. Evident, producătorul român a început să gâfâie, înregistrând pierderi. Guvernul, în loc să-i sprijine, le-a semnat fără remuşcări sentinţa. Au fost lichidate majoritatea fermelor zootehnice, culminând cu închiderea celui mai mare combinat de creştere a porcilor din Europa, Comtim, deşi la numai câţiva kilometri distanţă, în Ungaria, se construia, cu subvenţii de la stat, unul similar.Porcul românesc era considerat de procesatorii români ca fiind slab calitativ. Şi a mai făcut ceva guvernul. A mimat grija pentru zonele defavorizate. Firmele înfiinţate în acele zone aveau scutire de taxe vamale la importuri. Pe unde intrau importurile de carne în România? Evident, prin zonele defavorizate. În goana după maximizarea profiturilor, cei din industria de prelucrare a cărnii au importat masiv „gunoaiele“ din Europa. Ani la rând am fost intoxicaţi cu produse care în conţinut în loc de carne aveau MDM, adică zgârciuri tocate de pe oase. Cu industria zahărului s-a „rezolvat“ repede. Clamând dragostea faţă de Republica Moldova, au fost ridicate taxele vamale. O afacere extrem de profitabilă pentru importatori, care ştiau cum să ocolească legea. La un calcul sumar observi că la cantitatea importată însemna că în Republica Moldova nu existau oraşe, ci doar plantaţii de sfeclă. Evident că exista un circuit al zahărului, Moldova fiind doar un depozit. Închiderea tuturor fabricilor de zahăr din România a fost rezultatul acestor politici sinucigaşe. Azi culegem ce am semănat timp de 18 ani. Importăm produse alimentare cu două miliarde de euro mai mult decât exportăm. Aducem în ţară 70 la sută din necesarul de consum de carne şi aproape 40 la sută din cel de produse lactate. Legumicultura a fost sacrificată intereselor celor care activează în sectorul imobiliar. Grâul românesc a devenit brusc de proastă calitate, nefiind panificabil. Iar importăm cereale, deşi cândva în România, la Brăila, se dădea „ora exactă“ a preţului mondial al grâului. Şi atunci ne mirăm că nu avem produse româneşti? Despre export nu are rost să vorbim. Eu, sincer, nu cred că doar cu Pleşcoi, slăninuţă afumată, pastramă şi horincă salvăm agricultura. Sunt necesare investiţii masive în agricultura primară, în cea de prelucrare şi, mai ales, în promovarea produselor româneşti. Referitor la promovare. Ştiţi cât investeşte anual guvernul român? „Fabuloasa“ sumă de un milion de euro, puţin mai mult decât a vărsat în contul campaniei de luptă împotriva fumatului. Iată de ce consumatorul român nu este complice la criza din industria alimentară. Este victima sistemului de interese şi vă asigur că s-au făcut averi mari pe această piaţă alimentară. Tot victime sunt salariaţii acestei industrii, care trăiesc de pe o zi pe alta aşteptând şomajul. În rest, toată aprecierea pentru campania de susţinere promovată de patronatele din industria alimentară, campanie care, aflăm, nu este susţinută de guvern. Trebuie să ne mire? Industria auto şi piaţa imobiliară sunt mai importante…
