Citeam zilele trecute ca doamna Hillary Clinton a zis: Ar fi timpul ca Statele Unite, confiscate de un presedinte cam extraterestru, sa fie redate americanilor. Si, fara sa vreau, m-am gândit cum ar suna acum la noi o fraza de genul: ar fi timpul ca România sa fie redata românilor. In cazul Americii, rationamentul e simplu. Democratii considera ca gestionarea destinelor natiunii americane trebuie sa le revina. Si nu discut aici argumentele lor. Dar in cazul nostru ce-ar trebui sa intelegem prin „restituirea României românilor?“ Exista la noi doua tabere politice, la fel de legitime, care isi pot disputa dreptul de a administra viitorul României? Cu alte cuvinte, dupa saisprezece ani, a reusit democratia de pe malurile Dâmbovitei sa ofere românilor sansa unei alternative serioase?
Discutia despre „stânga“ si „dreapta“ de la noi seamana cu discutiile infierbântate despre sexul ingerilor din Bizantul asediat de turci. N-au, practic, dupa parerea mea, nici o legatura cu realitatea. PSD care se prezinta a fi un partid de stânga, fiind si afiliat, de altfel, Internationalei Socialiste, este, la o judecata atenta, un partid impostor. Caci abunda in personaje pe care Ion Iliescu insusi le-a considerat ca fiind exponente ale „capitalismului de cumetrie“, capitalismul noilor imbogatiti, care au acumulat averi suspecte in post-comunism. In afara de inlaturarea lui Adrian Nastase, nimic esential nu s-a schimbat in acest fals partid de stânga pentru ca el sa aiba decenta de a vorbi in numele milioanelor de români care traiesc in mizerie sau chiar sub limita de jos a mizeriei. Iar la „dreapta“ ce se intâmpla? Asistam de luni bune la un spectacol absolut halucinant. La un fel de paruiala in public, intre un grup legat cu fire nevazute de Palatul Cotroceni si de partidul ba rival, ba aliat, pe care, formal, il conduce d-l Boc, si echipa din jurul actualului premier, Tariceanu. In loc ca lupta politica sa se duca, asadar, asa cum ar fi normal, intre guvernantii actuali si PSD, ea se duce, fara menajamente si, uneori, chiar fara scrupule, intre cei care se considera, oficial, aliati. In fapt, „dreapta“ româneasca este, in clipa de fata, un viespar cu lupte, pe care „stânga“, anchilozata in vechile ei pacate, le urmareste, probabil, cu satisfactie.
Si grav e ca intreg acest „show“ se desfasoara cu spatele la realitate. Dincolo de intrigile si atacurile care, culmea ironiei, au ca deviza „unitatea dreptei“ si de anchiloza de la „stânga“, problemele României se aduna si se agraveaza. Sondajele pun in evidenta o stare endemica de lehamite, iar numarul românilor care vor sa-si caute norocul prin alte tari creste. Si cu ce „identitate“ vom intra noi in Uniunea Europeana? Cu niste sate din ce in ce mai goale, mai „fara tarani“? Cu milioane de români care nu mai vor sa mearga la vot când vor fi alegeri? Cu niste institutii corupte care ne-au creat faima internationala de tara cea mai corupta din Europa? Cu o „democratie“ in care, conform sondajelor, majoritatea „poporului suveran“ nu mai vrea sa auda de politica? Imi amintesc, din nou, de o biserica de pe Stirbei Voda, prin dreptul careia treceam zilnic inainte de 1989. Trebuia mutata, conform dispozitiilor, cu vreo cincizeci de metri, ca sa nu mai fie „la vedere“. Fusesera scoase din ea icoanele, altarul, tot. Ramasesera numai zidurile, pustiite de orice mister sacru. Sunt prea pesimist, oare, daca nu pot uita imaginea acelei biserici?
