Congresul taranistilor, programat initial pentru sfârsitul saptamânii trecute, a fost amânat pentru 5 martie. Intre timp, continua, vad, controversele in privinta schimbarii numelui partidului. Comitetul national de conducere a fost de acord ca PNTCD sa se numeasca in viitor „Partidul Popular Crestin Democrat“, dar numai Congresul poate decide acest re-botez onomastic. Pe care unii taranisti il sustin. Altii, mai ales dintre veterani, se opun.
Argumente au si unii, si altii. Cei care sustin trecerea la noul nume sunt convinsi ca el va sterge din amintirea românilor antipatia generata de proasta guvernare dintre ’96 si 2000. In plus, partidul va fi despovarat de trecut si plasat pe coordonatele de azi ale politicii europene, obtinând un loc pentru care se bat, la ora aceasta, multi in România. Caci „popularii“ reprezinta grupul cel mai masiv in parlamentul european, intrecându-i si pe social-democrati, si pe liberali. Iar, in perspectiva integrarii României in Uniunea Europeana, ei ar dori sa evite surpriza ca, in ziua când vom avea si noi niste scaune in acel for, actualul raport de forte sa fie stricat. Drept care PPE face tot ce poate pentru a incuraja formarea unui „pol popular“ in politica româneasca. Urmarea? Asistam acum la o adevarata vânatoare al carei trofeu e vocabula „popular“. A vânat-o Valeriu Stoica, pledând pentru fuziunea dintre liberali si democrati. O vâneaza sindicalistii intrati in parlament pe listele PRM. O vâneaza si Cozmin Gusa. Si chiar si domnul Becali. A fi „popular“ e ultima moda in politica de pe malurile Dâmbovitei. Si, fireste, taranistii ar câstiga, prin schimbarea numelui partidului, dreptul primului ocupant pe un teren, inca, virgin la noi.
Cei care se opun invoca argumente sentimentale. Ei spun ca taranistii n-ar trebui sa jertfeasca trecutul lor politic, o istorie de 150 de ani. Radacinile traditiilor lor ajung, in Transilvania, pâna la programul politic in 16 „punturi“ expus de Simion Barnutiu la Adunarea Nationala de la Blaj din 1848, iar in Muntenia la invatatorii, preotii si satenii care au pus la Bucuresti, in 1918, bazele Partidului Taranesc. Cum sa ne lipsim de un asemenea trecut? zic partizanii mentinerii actualei denumiri.
Reprezentantul PPE la sedinta Comitetului National care a luat in discutie problema le-a aratat taranistilor o sticla, spunându-le ca nu eticheta conteaza, ci continutul. Si, probabil, avea dreptate, desi la noi e o lunga traditie a „formelor fara fond“.
Dupa parerea mea, discutia ar trebui sa inceapa cu o intrebare, neplacuta, poate, taranistilor, dar obligatorie. A avut, oare, PNTCD, in ultimii cincisprezece ani, un „continut“ veritabil? Nu cumva a purtat o eticheta falsa? Inca de pe vremea lui Corneliu Coposu, mi-am exprimat, in câteva rânduri, indoiala ca PNTCD isi respecta numele. El nu era, ziceam, nici „national“, nici „taranesc“. In loc sa infrunte noroaiele si adevarurile de la sate, isi cauta votantii prin marile orase, lasând jumatate din populatia tarii la discretia celor care cumparau voturi cu „mici“ si „bere“. Fapt cu atât mai grav cu cât „problema taraneasca“ face parte la noi din „problema nationala“. E suficient sa ne gândim la ce datoram – bun si rau – secolelor de civilizatie agrara (istoria oraselor fiind la noi extrem de subtire) si psihologiei taranesti, precum si la consecintele transformarii inevitabile a „taranului român“ in „fermier“, consecinte care nu vor fi, cu siguranta, numai economice. Din pacate, nici un partid de la noi n-a gasit de cuviinta sa se apropie de nevoile si de interesele taranilor. Asa s-a ajuns la un paradox grotesc: ca principalul partid „rural“ (adica cu baza electorala la sate) sa fie, culmea, PSD!
Nu le doresc taranistilor sa afle ca o „palarie europeana“ nu e de ajuns pentru a strânge voturi in România. Dar imi pare rau ca dispare, inca, un partid istoric.
