Povestea are un final tulbure si incert. Se va face sau nu se va face, pâna la urma, fuziunea dintre PNL si PD? Mai este ea de actualitate? Sau n-a fost niciodata un proiect serios?
Se stie cum a inceput povestea. Valeriu Stoica, cel care i-a salvat de la dezastru pe liberali in 2000, scotând PNL din CDR inainte de naufragiul de la alegeri, i-a cedat scaunul de presedinte al partidului lui Theodor Stolojan când n-a mai facut fata razboaielor interne. Apoi, in ciuda reputatiei sale de iscusit tragator de sfori, Valeriu Stoica a devenit un personaj politic foarte discret, retras in culise. Nu i-am mai auzit pomenit numele vreo doi ani. Si, brusc, cam prin primavara anului trecut de nu ma insel, a reaparut pe scena cu o idee surprinzatoare. A propus o fuziune intre PNL si PD.
Miezul povestii a fost „portocaliu“. Cum bine ne amintim, prin 2001 si 2002, PSD parea instalat pentru multa vreme la putere. Caruta democratiei noastre mergea ca vai de lume cu o singura roata adevarata, cea stânga. Nici PNL, nici PD nu reuseau sa treaca in sondaje de o limita mediocra de credibilitate. Motaiau, prin reprezentantii lor, in parlament fara sansa de a crea griji oligarhiei pesediste si guvernului Nastase deoarece nimeni nu le considera o alternativa posibila la urmatoarele alegeri. Situatia s-a schimbat, insa, peste noapte in clipa in care s-a format Alianta D.A. Atunci s-a vazut ca, in politica, 1+1 nu fac totdeauna 2 ca in aritmetica. Poate rezulta un „1“ mai puternic decât „2“.
Inca de la alegerile locale de anul trecut a devenit evident ca din ce in ce mai multi români incepusera sa considere culoarea „portocalie“ o posibila inlocuitoare a culorii „roz“. Si se pare ca PSD n-a inteles pericolul. I-au lipsit un psiholog bun, de la care sa afle ce forta au iluziile legate de „schimbare“ intr-o tara stresata de lehamite, si un specialist in logica, de la care sa afle ca aceasta forta poate deveni atragatoare fara sa ofere, neaparat, niste certitudini.
In acea perioada, dinaintea alegerilor, proiectul cu care venise Valeriu Stoica se discuta, aparent, cu seriozitate. Si liberalii, si democratii intuiau, instinctiv, ca perspectiva unei fuziuni intre PNL si PD consolida iluziile cu care cele doua partide, unite intr-o Alianta, erau acum creditate. Se auzeau, e adevarat, si indoieli, legate, mai ales, de doctrine. Cum se vor armoniza cele doua orientari ideologice, una de dreapta (a PNL), alta de stânga (a PD)? Se vor intâlni, prin cedari reciproce, undeva la centru? Dar dubiile erau imblânzite de dorinta ambelor partide de a juca in campania electorala acelasi joc „portocaliu“ datorita caruia aveau sansa sa se lupte de la egal la egal cu PSD. In plus, se cocheta cu o idee la moda acum in România: aceea de a intra in gratiile „popularilor“ din Occident care reprezinta grupul cel mai mare din parlamentul european, depasindu-i si pe social-democrati, si pe liberali.
Finalul povestii e, cum spuneam, tulbure. La recentul congres liberal, Valeriu Stoica i-a avertizat pe colegii sai de partid ca vor risca sa aiba soarta taranistilor daca nu se vor uni cu democratii „sub faldurile PPE“. Dar cum cassandrele nu sunt luate niciodata in serios, fiind blestemate din mitologie sa nu fie crezute, proiectul lui Stoica a fost expediat intr-un viitor nesigur. Acum, avem alte prioritati, s-a zis. Ceea ce i-a ajutat si pe cei din PD sa rasufle usurati. Caci si ei au alte prioritati.
Ma tem ca si Valeriu Stoica s-a dovedit un rau psiholog. Dupa ce s-au vazut la guvernare, nici liberalii, nici democratii nu mai sunt incântati de ideea fuziunii. Si nu din motive doctrinare! Un singur partid, in loc de doua, ar insemna injumatatirea numarului de scaune pentru sefii mai mari sau mai mici de la centru si de la filiale. Si de ce ar renunta jumatate dintre ei la ce au obtinut, in mod concret, de dragul unui proiect abstract?
