Noica şi Mişcarea Legionară
de Sorin Lavric
Ed. Humanitas, 2007
După Sorin Lavric, care a scris o carte incitantă despre filozoful Constantin Noica şi legăturile acestuia cu Mişcarea Legionară, autorul „Sentimentului românesc al fiinţei“ a moştenit propensiunea spre filozofie de la mama sa, Clemenţa. Cu nume predestinat sau nu, se pare că mama viitorului filozof (născut la Alexandria, pe 12/25 iulie 1909) i-a transmis apetitul pentru lectură, transformat de Noica, după aprecierea lui Lavric,
într-un „turnir al cunoaşterii încrâncenate“.
Familia lui Noica avea rădăcini sud-dunărene (aromâne şi greceşti) şi acest „amănunt“ a cântărit enorm în percepţia despre lume şi viaţă a tânărului elev al Liceului „Spiru Haret“, confruntat cu mitocăniile şi afronturile colegilor săi, români „puri“, se-nţelege.
Într-o carte concepută după modelul cercetării „de teren“, Sorin Lavric prezintă tinereţea lui Noica, precum şi mediul familial şi şcolar, unde se formează cel care avea să devină, între 1934 – 1938, un gazetar incomod pentru „miticii“ vremii sale.
Afilierea lui Noica la Mişcarea Legionară este surprinsă de Lavric în registrul unei convertiri care ne arată un intelectual dispus să treacă de la „naţionalismul spiritual“ la un program politic care denunţă „descompunerea“ democraţiei româneşti interbelice. Dacă moartea lui Moţa şi Marin, cei doi fruntaşi legionari participanţi la Războiul Civil din Spania, îl apropie de mişcare, uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu îl radicalizează fără drept de apel. De la Paris, unde se afla cu o bursă, el îi comunică lui Petru Comarnescu decizia sa de aderare la Mişcare, precum şi întreruperea contractului cu Fundaţiile regale aflate sub patronajul regelui Carol al II-lea.
Revenit în ţară, nu mai poate pleca în Germania, la Institutul Româno-German din Berlin, unde fusese invitat de Sextil Puşcariu, directorul institutului. Motivul: votase împotriva Constituţiei carliste.
Avem în aceşti ani un Noica radicalizat la culme, iritat de ceea ce mai târziu, în comunism, va numi „netrebnicia românească“, fidel căuzaş al unei mişcări intrate în conflict dechis cu regalitatea după moartea lui Codreanu. Este epoca exceselor de ambele părţi ale baricadei, chiar dacă primatul spiritualului excede adesea cultul forţei şi-i dă o orientare sanguinară. Puţini dintre intelectualii epocii scapă de „bacilul“ înregimentării (vezi Eugen Ionescu).
E dificil de rezumat toată această atitudine a lui Noica în contextul epocii într-o simplă recenzie, însă recomand cu căldură cartea lui Sorin Lavric celor care nu vor să trăiască orbiţi de propaganda oficială a epocii şi, mai apoi, a comuniştilor. Şi unii, şi alţii aveau toate motivele să demonizeze o mişcare pornită din dorinţa de a expurga tarele unei societăţi care-şi abandonase mulţi copii şi îşi refuza înnoirea din motive de cupiditate. Şi de trădare a fiinţei româneşti (oricât de mult ar fi ironizat Cioran formula lui Noica).
