La Paris când scriu aceste rânduri ninge… În douăzeci de ani de când vin aici este prima dată când văd o ninsoare. Sărbătorile au fost zile şi nopţi de veselie, de agitaţie.
Magazinele, deşi vând cu jumătate de preţ, cum anunţă toate vitrinele, nu au fost pline. Semnele crizei se văd destul de bine. Cam toată lumea nu discută decât despre asta. Cum stă euro, câte slujbe vor fi sacrificate, ce speranţe se întrevăd. Ce va face Sarkozy? Dar Obama? E vreo speranţă de la America acum, cu noul preşedinte metis, care a dat naştere la atâtea aşteptări pretutindeni? Va aduce o schimbare de climat economic? SUA se vor însănătoşi? Ştiu ce au de făcut sau vor rămâne la vorbe? Se vor retrage din Irak? Vor ajunge la un acord cu Iran? Ce rol vor juca UE, Rusia şi China în această chestiune în care, fără colaborarea tuturor marilor puteri, nu se poate face nimic. S-ar putea să avem un stat fundamentalist posesor de arme nucleare. E un punct pe agenda lui Obama, dar şi a lui Putin, a d-nei Merkel, a lui Gordon Brown etc. Va renunţa Obama să instaleze baze de rachete în Cehia şi Polonia, baze care îi nemulţumesc atât de tare pe ruşi? Oricum, primii paşi ai noului preşedinte de la Casa Alba vor fi urmăriţi cu minuţioasă atenţie.
Va însemna 2009 un nou stil? Are soluţii Obama? Sau va rămâne la obişnuitul verbiaj de campanie, la cunoscutele promisiuni electorale?
Sarkozy şi-a început mandatul cu criza din Georgia. Îl încheie pe fundalul crizei din Gaza. În ambele cazuri nu a fost vorba de diplomaţie, ci de folosirea forţei, de violenţe, de victime. Încă o dată negocierile paşnice au făcut loc armelor. Acum şase luni, Sarkozy s-a grăbit să se ducă la Moscova şi Tbilisi să salveze situaţia. Acum face acelaşi lucru, poposind la Cairo. Franţa încearcă să joace un rol mare, când puterile sale nu mai sunt aceleaşi, ca în 1919. Când triumfa după primul război la Versailles. Pe urmele lui De Gaulle – care aici obsedează pe toată lumea – preocupat de „măreţia Franţei“, Sarkozy îşi joacă şi propriile cărţi. Se vrea un preşedinte activ, vrea să dea linia. Televizoarele sunt pline cu imaginile lui, sterile, relatează în detaliu vizitele şi turneele sale politice, adesea însoţit de graţioasa sa doamnă, ex-manechin, ex-cântăreaţă, dintr-o familie bogată. Modelul este JFK&Jacqueline, evident. Trai într-o teledemocraţie, în care tot ce este politic se întâmplă la televizor.
Să recunoaştem că anul 2009 va fi greu. Agenda rămâne încurcată şi, mai ales, plină de nesiguranţă. Ceaţa pluteşte peste continent, fără să se întrevadă pe undeva soarele. Desigur, marele subiect – dincolo de mondenităţile prezidenţiale, Sarkozy ţine să nu lipsească din mass-media nici măcar o zi -, este dacă anul 2009 va fi un tsunami economico-financiar şi dacă Europa va reuşi să iasă cu bine din această încercare, cea mai serioasă după al doilea război mondial. Va fi o criză de lungă durată sau una care se va stinge chiar în acest an? Vocile care se pronunţă – comentatori, experţi, politicieni, dar şi obişnuiţii băgători de seamă care au păreri despre toate subiectele şi nu ezită să le aducă la cunoştinţa opiniei publice – baleiază de la un ton întunecat şi sever până la un optimism radical. În mesajul de Anul Nou, Sarkozy a vrut să evite tonul apocaliptic, „sinistroza“ (cuvântul vine de la „sinistru“), spunând că o criză poate să fie şi un nou început. Partea putredă a economiei va cădea şi de aici putem spera la epoca nouă, mai bună etc. După consumarea crizei, lumea va arăta altfel decât înainte de declanşarea ei.
Deocamdată, lucrurile sunt în acest punct. Peste Paris ninge. Oraşul îşi ia aerul lui obişnuit. Frenezia turistică s-a încheiat… Sărbătorile sunt în urmă, o amintire. Ce va urma nu ştie nimeni.
