De câţiva ani, pe piaţa muncii a apărut un job nou ce nu este inclus în nomenclatorul meseriilor din România, aceea de „adunător de terenuri“. Sunt persoane specializate care, fără a face prea mult zgomot, cumpără pas cu pas micile proprietăţi ţărăneşti, la preţuri derizorii, după care le revând, obţinând un profit la care micii proprietari nici nu visează.
Cumpărarea micilor proprietăţi este metoda prin care se concentrează suprafeţe mari de terenuri agricole, numai bune de dezvoltat proiecte europene. Adunătorii de terenuri acţionează ca intermediari între micii proprietari şi boşii cu mulţi bani, a căror faţă nu trebuie văzută de muritorii de rând. Clienţii intermediarilor sunt fie speculatorii autohtoni, cu nume grele, a căror implicare directă pe piaţă ar atrage o nedorită creştere de preţuri, fie investitori străini, care ştiu că o exploataţie agricolă eficientă are nevoie de cel puţin 50-100 de hectare. Având în vedere că în România se înregistrează unul dintre cele mai ridicate procente de fărâmiţare a proprietăţilor agricole – peste 4,5 milioane de proprietari deţin terenuri mai mici de două hectare – meseria de adunător de terenuri poate să se dovedească şi profitabilă, şi de lungă durată.
Terenuri multe, cumpărători puţini
În judeţul Dolj, primele suprafeţe de teren agricol care s-au cumpărat au fost în jurul Craiovei. De regulă, cumpărătorii au fost cei care au avut informaţia legată de extinderea oraşului peste limitele din 1990. Site-urile specializate sunt pline de anunţuri cu vânzări de terenuri postate de „adunătorii de pământuri“, la preţuri care nu mai au nici o legătură cu cel la care ţăranii le-au vândut. Aşa se face că un hectar de teren la Malu Mare cu deschidere la DN 55 costă în jur de 450 de milioane de lei vechi. Aceeaşi suprafaţă la Pieleşti costă un miliard de lei vechi. Cu cât terenul este mai aproape de zona de dezvoltare de la Metro, cu atât preţul se dublează sau chiar se triplează. Preţul terenului de la Pieleşti este asemănător cu cel al terenurilor de la Cernele, dar mult sub cel al suprafeţelor de pe centura Craiovei. La pasarela de pe centură preţul unui hecatr de teren ajunge la 1,5 miliarde de lei vechi. În acea zonă sunt situate terenurile a două staţiuni de cercetare, iar cine le pândeşte va câştiga doar dacă le va vinde fără să dezvolte nici un fel de activitate. Puţin mai departe de Craiova, la Botoşeşti-Paia, un investitor a scos la vânzare 100 ha de teren la preţul de 2.300 de euro/ha, în condiţiile în care proprietarii iniţiali ai terenurilor nu au primit mai mult de 500 de euro pe hectar. Pe o rază de 30 km de Craiova, preţul terenurilor agricole va fi influenţat de poziţionarea micilor făbricuţe care vor lucra pentru Ford, iar speculanţii de terenuri acţionează de pe acum. Preţurile astronomice la care au ajuns suprafeţele concentrate nu aparţin micilor fermieri, care abia îşi duc zilele, ci „adunătorilor de terenuri“, care lucrează fie pentru ei, fie pentru boşi.
Europa plăteşte să nu faci nimic!
Investitorii străini caută tot mai mult suprafeţe de peste 500 de hectare, în condiţiile în care Uniunea Europeană acordă subvenţii pentru acest tip de ferme în cazul în care nu se cultivă nimic pe o perioadă de cinci ani. În acest interval, îngrăşămintele chimice sunt neutralizate pe cale naturală, iar după cei cinci ani se poate dezvolta o agricultură ecologică. Subvenţia acoperă în mare parte banii cheltuiţi pentru achiziţionarea terenurilor. Un raport european din 1997 estima că valoarea suprafeţelor agricole ale ţărilor care urma să se integreze în UE ar fi trebuit să fie de 3.000 de dolari/ha. Prognoza s-a adeverit, în general, dar noile state membre sunt departe de preţurile medii ale Uniunii, situate în jurul valorii de 10.000 de euro/ha. Cele mai scumpe terenuri agricole se vând în Luxemburg (53.000 de euro/ha), Franţa (34.000 de euro/ha) şi Olanda (31.000 de euro/ha). În România, media este de aproape 800 de euro/ha, cele mai mari preţuri fiind plătite pentru terenurile din Ardeal. Cele mai scăzute costuri sunt în Dolj şi Teleorman, fapt pentru care satele judeţului sunt pline de samsari care, la rândul lor, şi-au băgat oameni să lucreze pentru ei, funcţionarii primăriilor.
