Ţigănci tămăduitoare, cu vederi magice şi meştere în ghicit în palmă şi în bobi, ţigănci cu monede vechi, prinse în păr, sunt imaginile tabloului de ieri al unei şatre de nomazi.
Şatre de nomazi care se aventurau în mijlocul naturii, şatre cu căruţe şi corturi poposeau deseori şi pe meleagurile olteneşti de ieri. Îi cunoaştem aşa cum ni-i descrie Sava Ionescu în „Drumul şatrei“, îi vedem alături de oamenii locului participând la evenimente, chiar dacă nu aparţineau acestor meleaguri, fiind simpli călători în acest ţinut.
Din tabloul de demult făceau parte şi ei. „Câmpia Dunării era arsă de secetă. Pământul nisipos aluneca spre crăpăturile adânci. Apele bolţii Dunării secaseră. Bătrânii satelor au pornit spre biserici. Aveau nevoie de contactul cu Dumnezeu, iar pentru asta îl căutau în aceste altare. Au mers însă mai departe şi, ca să fie siguri, au apelat şi la Sfântul Petru de la Maglavit. L-au adus cu o trăsură acolo, la Poiana Mare, unde părea că s-a concentrat tot soarele Câmpiei Dunărene. Alaiul de preoţi avându-l la mijloc pe Petrache Lupu a pornit de la marginea satului dinspre răsărit, dinspre Tunarii Vechi, şi a tăiat satul în două, oprindu-se la marginea dinspre Desa. S-au spus rugăciuni, s-a răspândit fumul de tămâie şi cu mănunchiuri de busuioc s-a stropit pământul cu apă sfinţită. Undeva la marginea satului, alaiul bisericesc s-a întretăiat cu un grup de ţigăncuşe ce jucau paparuda: «Paparudă, rudă,/ Vino de mă udă/ Ca să vină ploaie / Să curgă şiroaie, cu găleata leata / Peste toată zloata!/ Unde dă cu maiul/ Să crească mălaiul/ Unde dă cu sapa,/ Să curgă ca apa!/ Hai, Catrino, să sărim/ Că ştii iarna ce păţim, /Ca pasărea prin copaci/Ploaie multă ca să faci“.
Printre căruţe, pe drumuri neştiute
Ţigănci tămăduitoare cu vederi magice şi meştere în ghicit în palmă şi în bobi, ţigănci cu monede vechi prinse în păr, cu salbe şi fuste colorate făceau parte din şatra de nomazi, încărcată în căruţe cu coviltire. Luau drumul de-a lungul Dunării, prin Tunari, Piscu, Ghidiciu, Rast, Catane, odihnindu-se la liziere de păduri. Aşa îşi duceau viaţa. Mâncau cu toţii, aşezaţi roată la umbra copacilor sau după corturi. „Ziua călătoreau, iar în amurg, serile erau liniştite. Atmosfera era asemănătoare cu serile de la Theba, când satul se aduna în preajma focului sacru şi pe cer se ridica luna şi începeau cântările de noapte… Ziua ajungeam la marginea satelor şi pretutindeni pe hotar oamenii, ca nişte gândaci albi, trudeau în sforţări vajnice spre a întoarce roadele pământului. Astfel, tovarăşii mei profitau deseori de această situaţie şi mergeau prin sat spre «a cumpăra» ceva păsări pentru a avea ce mânca. Dacă erau cumva prinşi, drept răsplată eram puşi la diferite munci, cum ar fi seceratul grâului. Zilele toate dogoreau de căldura albă a holdelor doborâte. Din când în când, nimeream în tăinuitele lanuri de grâu cuiburi de păsări, pui de iepuri, bucurându-ne foarte mult pentru că urma o seară cu o masă bogată şi cu snopi de miresme dese de flori şi plante mărunte scuturate la picioarele pădurii holdelor biruitoare. Ajutam la treieratul şi vânturatul grâului, era întins pe crengi de cânepă care să se zvânte încă o dată înainte de a lua drumul morilor. Făina albă cernută la lumina lămpii era atinsă de focul aluatului şi peste noapte în duhul apei se revărsa crescută. Focul îi primea odihna şi către amiază ne adunam flămânzi, rumenindu-ne înfăţişarea din gustul dulce al pâinii… Când ne pârjoleau flăcările de tot zburam ca săgeata spre un părâiaş din apropiere, unde se azvârleau toţi de câteva ori şi se bălăceau, răzând şi scuturându-şi pletele. Mă retrăgeam uşor într-un colţişor, în timp ce ei continuau scăldatul şi se prindeau a juca hora şi diferite jocuri necunoscute de mine strigând: «Hai mai bine a te scălda/ Cu flăcăi de seama ta…/Uite apele şuvoaie/Uite răcoroasa ploaie/Uite lacul fermecat/Unde-i bine de scăldat./ Hai, degrabă, schimbă-ţi locul, /Vino-n coace, lasă focul!/ Nu te chinui-n zadar!/ Vino-n lacul de cleştar“, este mărturisirea eroul lui Sava Ionescu.
Ritualuri vechi
Totul în lumea lor era simbolistică. Nici un lucru nu se făcea fără un ritual, cel mai important fiind nunta, considerată „ceasul de amiază cel mai limpede pentru ţigani“. „Nunta începea cu drumul în căutarea acelei flori păsări, pe urma stelei călătoare, care se va opri deasupra sălajului nostru, precum Steaua Magilor. Tradiţia lor spunea că floarea pasăre găsită trebuie adusă în faţa mea şi de atunci începea nunta propriu-zisă. Sensul absolutului amiezei era momentul ungerii cu mir, de unde vine Mirele cu Mireasa; iar mirul însemna slava şi curăţia lăuntrică ce se revarsă în afară… Acestei ieşiri în afară, întâiul pas comunitar al nostru, i se răspundea cu un inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii noastre ca podoabă desăvârşită de pe altă parte, noi încheind un pact pecetluit cu acest ochi de aur. Cu acea cunună pe cap şi inelul în dreapta, ţiganii spuneau că sunt două spărturi prin care omul se trage în univers, cu care stinge şi degustă nemărginirile. Era o adevărată ceremonie. Se spărgea oala cu cenuşă aşezată în vârful unui par şi pâinea rotundă era ruptă în bucăţi şi împărţită tuturor“, se menţionează în lucrarea „Drumul şatrei“. Acestui ritual i se alăturau altele, toate, la fel de importante şi în care se credea cu sfinţenie. Ploaia era îndepărtată cu „ziceri“ de genul: „Treci ploaie călătoare/ Că te-ajunge Sfântul Soare/ Şi-ţi taie picioarele / Cu un mai, cu un pai/ Cu sabia lui Mihai/ Şi cu trei coji de mălai“. Totul se făcea însoţit de un ritual, ca într-o altă lume, o lume numai a lor.
