Ultima reprezentaţie de la Zilele „Marin Sorescu“ pe versurile poetului şi pe muzica lui Tudor Gheorghe a avut o audienţă numeroasă joi seară, într-una dintre sălile de lectură ale Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman“.
Lumea satului sorescian ni s-a dezvăluit din nou, cu bucuriile şi tristeţile vieţii. Au revenit din paginile cărţii lui Sorescu personajele sale îndrăgite, care i-au bucurat copilăria sau pe care le-a cunoscut din poveştile mamei sale. Şi dacă „Duminica oamenii n-au porecle“, pentru că este o zi în care să se bucure tot satul, în poeziile lui Sorescu lumea lasă răutăţile deoparte, simte nevoia de primeneală după o săptămână de muncă pe câmp. Iese pe la porţi, pe la ferestre, „cu ochii aţintiţi tot spre drum“. Aveau timp să se gândească şi la cele lumeşti sau, mai bine zis, la drumul spre lumea cealaltă. Lucrul trebuia făcut ca la carte. Tronul trebuia să fie neapărat din stejar. Dorinţele puţin ciudate se făceau auzite. „Să nu mă îngropi noaptea, că mă sparii!“. Şi din nou muzica lui Tudor Gheorghe face trecerea spre altă imagine a satului sorescian, pusă în scenă de actorul Teatrului de Stat din Oradea, Petre Panait. „Aşa-i lumea trecătoare/Unul naşte, altul moare/Unul pleacă, altul vine“. Din nou aflăm că varza cea mai bună e la pomană, că lumea se închină în faţa ibovnicului, aşa, ca în faţa unui „intelectual“, pentru ca apoi să sufle în lumânări pe prescuri. Obiceiurile locului revin. La sfârşit se ciocnea în cruce: „unii mai îmbujoraţi la faţă spuneau să le fie ţărâna uşoară, iar altul spunea «La mulţi ani!»“. Părăsim pomana pentru a intra în casele pline de copii, acolo unde bătrâna aşeza la masă toată familia. „Împărţea şi ea cum putea mai bine găina. Ălor mai mici le dădea carne fără os, ăi mai mari primeau piept, iar ei îi mai rămânea o gheară. Până la urmă, i-o dădea tot lui Prâslea. «Ia-o, mă, ia-o şi pe asta!»“, căci refuza cu încăpăţânare pipota pe care o avea în farfurie.
Un fragment de viaţă
Părăsim casa ţărănească, ne aşezăm iar pe băncuţa cioplită într-un lemn a cărui utilitate nu mai fusese găsită şi ascultăm povestea lui Marin, în drumul lui spre alte lumi, „alte orizonturi“. „Craiova, văzută din car, e cel mai frumos oraş din lume. Rămân şi acum încremenit. Îmi lasă gura apă“. Oraşul descoperit din Piscul Şimnicului îl cucerise pe băiatul plecat împreună cu mama sa şi cu ceilalţi fraţi spre Craiova. „Sus stele, jos pietrele scăpărau scântei“. În miez de noapte, copilul plecat să descopere tainele cărţii de abia îşi mai putea stăpâni nerăbdarea. Îi reveneau acum în gând vorbele sătenilor, căci toată lumea, când îl auzea spunând pe uliţă poezii, rămânea fermecată. „Ăsta, dacă are noroc, merge mai departe… Nu ştiu ce ziceau că se va întâmpla cu mine… Totuşi, mama se hotărâse să meargă cu mine la Craiova. Îmi trebuia două poze 3/5. Se punea mare bază pe ele“. Cu gândul la marele oraş, copilul aţipeşte din nou. Boii se opresc: „Gata, am ajuns?“. Răspunsul mamei nu se lasă aşteptat: „Suntem abia la Motoci. Galben trage să bea apă“. Şi din nou pornesc la drum. „Ascultam bufniţele pe marginea şanţului. Ori cucuvelele“. „Uşii!“. Încerca mama să le sperie. „Că numai voi mi-aţi cântat toată viaţa“. Copilul îndrăznea să îngâne: „Lasă-le, mamă, să cânte, dacă aşa le este cântecul“. Mama pare să nu-l audă. „Dacă am avea noroc şi l-om găsi pe omul ăla“. Curios, copilul întreabă. „Care om?“. „Fotograful“. Nedumerirea creşte: „Dar numai unul e în toată Craiova?“. Mama lămureşte repede problema: „Nu, dar numai unul singur pozează pe mălai“. În inima copilului se strecoară teama. „Dacă n-o accepta mălaiul“. Şi întreabă: „Păi, cu mine cum rămâne?“. „La curci! Văzuşi că le lăsaşi în salcâm“, vine răspunsul. Copilul începea o nouă viaţă, „alte orizonturi“. Lumea lui Sorescu trezeşte amintiri frumoase, smulgând lacrimi spectatorului din stânga, Ionică Sorescu, fratele cel mic al marelui scriitor. Fusese acolo în car, fusese şi la fotograf cu Marin. Lumea lui, lumea lor s-a dus, a reînviat doar pentru o oră. S-a stins odată cu ultima replică a actorului şi aşa va rămâne cine ştie cât timp.
