Meşteşugul ţesutului a intrat în viaţa Casiţei Rădoi pe vremea când avea doar 14 ani. Terminase şapte clase şi încerca să-şi construiască un viitor. „Am terminat primele şapte clase la Breasta, comuna natală. Toate colegele şi prietenele mele, susţinute de câte un membru al familiei, urma să părăsească locul natal pentru a-şi face un viitor. Eu eram orfană de tată, murise în timpul războiului, iar mama nu mă putea susţine, căci ne descurcam foarte greu. Auzindu-mi colegele că vor pleca fiecare pe drumul ei, am dat fuga acasă, la mama, plângând. Săraca, ştia bine că nu mă poate ajuta. A găsit de cuviinţă să meargă, totuşi, cu speranţa în suflet, la o cunoştinţă şi să ceară ajutorul. Mâna aceea întinsă m-a adus la Craiova, într-un atelier de ţesătorie. Aveam 14 ani“, povesteşte Casiţa Rădoi, meşterul ţesător de astăzi.
A rămas în atelierul de ţesătorie pentru a deprinde tainele acestui meşteşug, pentru a-şi face un rost în viaţă. Acolo a învăţat să ţeasă covoare olteneşti. Din acea perioadă păstrează şi astăzi modele de covoare, pe care le lucrează mereu cu aceeaşi plăcere ca la început. Războiul de ţesut nu a mai ieşit din viaţa sa decât pentru perioade scurte de timp.
Primul război de ţesut
Trei luni şi-a petrecut în atelierul de ţesătorie, timp în care făcea naveta la Breasta, pentru că nu avea bani pentru a locui cu chirie în Craiova. Micuţa copilă de la acea vreme luase viaţa în piept. Trebuia să-şi ducă existenţa într-un mod decent. Destinul a împins-o spre acel război de ţesut, iar frumuseţea lucrurilor ieşite din mâinile sale a cucerit-o pentru toată viaţă. Deşi drumul a fost greu, punctul de sprijin în tot tumultul vieţii i-a fost războiul de ţesut. Cu ajutorul lui a trecut peste clipele grele. Nici atunci când a ales să-şi urmeze soţul şi să plece din casa natală nu a renunţat la ţesătorie şi şi-a încropit propriul război. „Îl urmasem pe soţul meu, mai întâi la Mârşani. El lucra la poştă. Apoi am plecat la Rojişte, Terpeziţa, prin case străine. Am născut o fetiţă şi după câţiva ani ne-am întors în Breasta. Să vezi viaţa asta cum te duce! Traiul era greu. Am renunţat o vreme la ţesut, până într-o zi când în pragul casei soţul a apărut cu un schelet de poartă şi nişte sârmă ca să îngrădească o porţiune din grădină pentru că intrau păsările şi stricau culturile. Eu cum am văzut poarta lustruită, aşa frumoasă, i-am luat-o. Am dus-o în casă. Am căutat nişte lemne şi cu nişte improvizaţii am construit un război de ţesut. I-am cerut soţului să-mi aducă a doua zi un ghem de sfoară şi am urzit. Pe vremea aceea, nu aveam bani să-mi cumpăr lână. Aşa că am luat toate hainele vechi din casă şi am încropit din ele, la războiul de ţesut, preşuri din cârpe. Mai făceam uneori o floricică, o frunză. Ehe, şi într-o bună zi vine naşa pe la noi. Văzându-mă că ţes la războiul meu improvizat, mi-a oferit unul pe care îl avea aruncat prin podul casei. Din acea zi, războiul de ţesut nu a mai plecat din casa mea“, povesteşte cu drag Casiţa Rădoi.
Destinul a adus-o din nou la Craiova. S-a mutat aici împreună cu familia şi cu războiul mult iubit, căci la ţesut nu a vrut să mai renunţe niciodată, deşi între timp reuşise să îşi găsească şi un serviciu. „A apărut melana, că lână nu îmi permiteam încă să cumpăr. Urzeala era de bumbac, nu din aceasta, pescărească, căci numai atelierele în care se lucra pentru alte ţări aveau aşa ceva, la acea vreme. M-am apucat şi am făcut carpete. Era greu la început. M-am angajat, dar de război nu am uitat. El nu a mai plecat din viaţa mea. Şi lucrând din ce în ce mai mult, îmi reveneau în minte tot felul de tehnici de a realiza o floare, o frunză, aşa cum învăţasem când aveam doar 14 ani în atelierul de ţesătorie. Vezi, dacă înveţi lucrurile cu mare drag, ele nu ţi se mai şterg din minte niciodată“.
Războiul primit cadou de la naşa sa nu a mai plecat din locuinţa Casiţei Rădoi. Multe covoare, carpete şi câte şi mai câte lucruri ieşeau din mâinile ţesătoarei. „Bătând mereu penele, lemnul din care erau confecţionate s-a spart. Era vechi şi mâncat de carii. Mi-am făcut alt război, la care lucrez şi acum“. În fiecare zi se aşeza în faţa lui şi după ore întregi de trudă îşi bucura sufletul cu încă un lucru născut din pasiune. Şi acum, la 70 de ani, se aşază, uneori cu greu, pe scăunelul din faţa războiului, din dormitorul său. Şi, când durerile de spate o determină să se despartă un pic de cel care i-a fost aproape în cele mai grele momente ale existenţei sale, nu se îndepărtează prea mult. Se aşază pe marginea patului, nu departe de războiul de ţesut, pentru a toarce lâna cumpărată de la ciobani, care mâine o va ajuta să mai facă un covor. Alteori, când isprăveşte torsul, îşi vopseşte lâna. Vrea ca totul să fie făcut cum trebuie, iar covorul ei să-l cucerească pe cel care îl va admira, fie la Târgul de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, fie la cel de la Curtea de Argeş sau la cel de la Craiova.
