Contractor în Canada şi Statele Unite

Florin Oncescu este specialist în aviaţie şi în proză scurtă. În 1995 a plecat la Montréal, iar din 1998 lucrează pentru importante companii aviatice din Canada şi SUA. A publicat patru volume literare, trei dintre ele în Bănie. Fumează pipă.

– Am trăit la Craiova de la 7 la 19 ani, adică între mutatul cu părinţii de la Constanţa şi plecarea în armată. Am trăit aici toate emoţiile inerente acestor vârste. Am locuit într-un bloc din seria F-urilor, din Brazda lui Novac. Am fost elev la şcoala primară asociată Liceului Pedagogic, la Şcoala Generală Nr. 2, de lângă hotelul Jiul, şi la Liceul „Nicolae Bălcescu“. Tatăl meu era profesor la Universitate, mama era contabilă.

Am făcut facultatea (Aeronave) la Bucureşti. După absolvire, în ’85, am revenit la Craiova, ca inginer la Avioane, dar pe-atunci nu ştiam decât că vreau să fug înapoi la Bucureşti, lucru pe care
l-am şi făcut, cam într-un an. Am reuşit pentru că de la facultate primisem o aşa-numită repartiţie dublă, a doua la Institutul de Aviaţie, şi pentru că unul dintre directorii uzinei, fost student de-al lui taică-meu, m-a lăsat să plec.

De Craiova însă n-am scăpat, pentru că mi-au rămas aici nevasta (olteancă, fostă colegă de liceu), fiul (născut în 1985), mama şi socrii. Nevasta, Mihaela, m-a urmat la Bucureşti un an mai târziu. Fiul a fost crescut de socri până la plecarea noastră din ţară.

După plecarea în Canada, în ’95, au urmat aproape patru ani în care cine mă ştia n-a mai văzut mare lucru din mine prin România (folosesc o expresie americană care mi se pare hazlie). Apoi am început să tot vin, timid la început, iar din 2003, an de an.

– Mie, Craiova mi se pare frumoasă. Centrul a căpătat aerul unei staţiuni turistice. La ora patru a după-amiezii, străzile sunt pline. Pietonii, şi spun asta gândindu-mă la unii pe care-i cunosc, îşi caută cu febrilitate o berărie plăcută, unde să se aşeze la o tacla.

Împart aceeaşi impresie favorabilă despre Craiova de azi cu un prieten din Montréal, tot fost craiovean. E amuzant de comparat această impresie cu viziunea neagră asupra Craiovei din unele versuri ale poeţilor craioveni Nicolae Coande şi Ion Maria, sau din unele pagini de blog ale prozatorului fost craiovean Adrian Buz. Dar înţeleg că privirea de turist nu-i totuna cu privirea de rezident.

– Am plecat la Montréal cu acte de emigrare, dar fără intenţia de a emigra.

– Mă gândeam să dau o tură mai lungă pe-afară. Cel mult doi ani, asta-mi fixasem. La vremea plecării, eram angajat pe post de asistent universitar, la Institutul Politehnic din Bucureşti. Îmi ţineam norma de 12 ore de seminarii pe săptămână în săli aproape pustii. Ca oricare alt asistent şi mulţi dintre şefii de lucrări din catedră, eram înscris într-un program de doctorat. Terminasem de puţină vreme etapa examenelor şi a referatelor, intrasem în cea de redactare a tezei. Pe alt plan, prima mea carte, una de proză scurtă, apăruse două luni mai devreme, la editura Ramuri, din Craiova, în urma unui concurs de debut.

– Ne sosiseră actele de emigrare, în urma unui proces demarat fără convingere, cam cu un an mai devreme. Mi s-a părut un moment bun pentru a profita de ele.

Angajat de Bombardier

– Începutul a fost viu. Pe ansamblu, o înlănţuire de întâmplări şi stări de spirit de neuitat. Am ajuns la Montréal în februarie, singur, cu două mii de dolari în buzunar. O săptămână mai târziu, eram redactor al unei reviste de limbă română, cu program de şase ore pe zi, cu leafa orară apropiată de minimul pe economie. Banii veneau de la guvern, în cadrul unui „program de inserţie profesională“, pentru o durată de şase luni. Un aranjament al directorului publicaţiei, un personaj tipic al diasporei, pitoresc cât cuprinde.

În iulie, mi-au venit la Montréal nevasta şi fiul. Tot cam atunci am intrat în criză de bani.

Din septembrie am început un masterat, la Ecole Polytechnique. Varianta cu puţine cursuri şi lucrare de absolvire amplă. Pentru lucrare, am reuşit să-mi fac acceptată tema tezei de la Bucureşti. De fapt, acesta a fost principalul motiv al înscrierii mele la masterat. Găsirea unui cadru în care să-mi pot termina doctoratul.

În primul an, am trăit din banii primiţi pentru studii, veniţi de la guvernul provincial, sub forma unui amestec în părţi egale de bursă şi împrumut. Pentru primele şase luni, am încasat şi o mică indemnizaţie de şomaj, pentru munca la revistă. După terminarea celor şase luni, mi-am suplimentat banii primiţi de la şcoală cu mici sume obţinute prin munci ocazionale, la negru. Întreţinerea spaţiilor verzi din jurul unor case scoase la vânzare, distribuit reclame în cutiile poştale, şoferie la un centru de vânzare prin licitaţie a maşinilor de ocazie, cules de mere, livrat de pizza.

În cel de-al doilea an, când îmi terminasem cursurile, profesorul îndrumător mi-a dat bursă. Fără ştirea lui, mi-am găsit o muncă inginerească la 200 de kilometri distanţă de Montréal. Lucram patru zile pe săptămână. Părăseam Montréalul luni dimineaţa, mă întorceam joi noaptea. Vineri treceam pe la şcoală, să mai vorbesc cu profesorul îndrumător despre mersul lucrării de masterat.

„Începutul“ s-a terminat în 1998, după ce-am încheiat masteratul şi mi-am găsit un loc la Bombardier, compania de aviaţie cea mai mare din Canada. Aveam pe atunci vreo 13 mii de dolari datorie, ceea ce mi se părea enorm. În acel an ne-au venit, pe rând, în vizite de câte trei luni, mama mea şi socrii. Tot atunci
m-am întors şi eu pentru prima oară în România, pentru trei săptămâni. Mă simţeam de parcă stătusem trei ani şi jumătate cu capul sub apă.

La acea primă întoarcere, am scos a doua carte de proză, tot la Craiova. Tot atunci, la Bucureşti, am avut susţinerea preliminară, în catedră, a tezei de doctorat. Susţinerea publică a urmat în 1999, la a doua întoarcere în ţară.

– Aşa-numiţii contractori sunt angajaţi pe bază de contract temporar. Am aflat că au apărut la Detroit, în industria automobilelor, în anii celui de-al doilea război mondial. Companiile care participau la efortul de război au apelat la ei, în vedere măririi producţiei, dar numai pe o perioadă limitată de timp.

Teoretic, contractorul are o experienţă bogată în meseria lui, nu necesită un timp îndelungat, după angajare, pentru a deveni eficient şi manifestă multă autonomie în muncă. Faţă de angajatul permanent, contractorul e plătit mai bine, dar nu beneficiază de pachetul de avantaje care-i vine primului odată cu leafa: asigurare medicală, fond de pensie privat, concediu plătit, cursuri de perfecţionare etc. În plus, cel puţin teoretic, contractorii sunt primii care pleacă, atunci când trebuie redus personalul.

Am devenit contractor în vara lui 2000, după ce compania americană Boeing a organizat o sesiune de interviuri, pe o durată de trei zile, în lobby-ul unui hotel de lângă aeroportul Dorval. Pe parcursul următoarelor şase luni, din cei zece ingineri ai colectivului de calcul de rezistenţă în care lucram, şase am plecat la Seattle, pe Coasta de Vest. Trei eram români.

Pentru mine, această formă de angajare înseamnă, în primul rând, mai multă libertate. Plusul de bani câştigaţi într-o perioadă de stabilitate în muncă îl convertesc în vacanţe lungi, neplătite, petrecute în România.

– Cei din jurul meu s-au obişnuit cu mine. Seara, stau în faţa calculatorului şi fumez pipă.

„Fiecare scriitor este judecat după scrisul lui“

– La Montréal, cu a doua mea carte, „La umbra unui enciclopedist“, am avut clipa mea de glorie, una confidenţială, datorată în mare măsură notorietăţii negative de care se bucura printre românii atenţi la mersul vieţii comunitare cel care-mi servise de model pentru „enciclopedist“.
I-am cunoscut apoi pe majoritatea românilor din Montréal care se ocupau cu scrisul, în română sau în franceză, unii dintre ei mi-au devenit prieteni, am intrat în unica asociaţie de scriitori români din Canada pe care o cunosc, am participat la lansări de carte şi la cenacluri literare, am publicat frecvent în câteva dintre revistele de limbă română (Terra Nova, Pagini româneşti, Candela). Activitatea literară de limbă română din diaspora este serios atinsă de diletantism, iar cea de la Montréal nu face excepţie. Dar, în final, fiecare scriitor este judecat după scrisul lui, iar pentru cei care scriu în română verdictul critic vine din România.

În viaţa literară din România, eu sunt o prezenţă discretă. Cărţile mele n-au trecut neobservate, una chiar s-a strecurat într-o istorie foarte vizibilă a prozei din postceauşism, dar cele câteva edituri de prim-plan mi-au ignorat manuscrisele. Mi-am scos cele trei cărţi care au urmat debutului pe banii mei, în câte 500 de exemplare. În schimb, scrisul mi-a adus câţiva prieteni scriitori şi jurnalişti, la Craiova şi la Bucureşti, cu care ţin legătura prin e-mail şi pe care-i revăd când vin acasă.

– Să mă întorc, desigur.

– Eu deja am emigrat de două ori, a doua oară din Canada în Statele Unite. Şi m-am şi întors o dată, în Canada. Aşa că sunt antrenat.

– Pe termen scurt, un venit, în România, care să îmi asigure o putere de cumpărare echivalentă celei pe care o am în America de Nord. Sau măcar pe sfert. Pe termen lung, vârsta pensionării. Dar mai am până atunci, pentru că abia am împlinit 48 de ani. Sunt conştient că un asemenea răspuns miroase a autoamăgire, ori a lipsă de sinceritate, dar eu, „la viaţa mea“, am luat câteva decizii importante fără prea multă judecată. Una dintre ele m-a adus în Canada. Următoarea m-ar putea trimite înapoi, în România.

– Le pot sintetiza în câteva cuvinte: „Nu are cum să-mi fie mai rău în Canada decât în România“ – „Ba da, uneori se-ntâmplă“; „În Canada voi avea şansa să-mi câştig viaţa făcând ce-mi place“ – „Mai degrabă nu“; „Voi vedea lumea“ – „Nu atât de mult pe cât crezi“; „Dacă nu-mi place, mă întorc, pentru că nu mă ţine nimeni cu forţa acolo“ – „Nu-i chiar aşa de simplu“.

În textul amintit, am atins plafonul de sus al capacităţii mele de a filozofa pe acest subiect. De atunci, n-am mai descoperit alt mit al emigrării la fel de pregnant.

„Scrisul vine cu starea de spirit, ingineria, cu banii“

– Să le iau pe rând.

Scriitor în Canada? Eu sunt un scriitor de timp liber, domiciliat în Canada, care scrie în limba română şi publică în România şi la Montréal. Am mai spus-o, dar pot s-o repet: scriu pentru bani. Scrisul, cu tot ce-nseamnă el, lecturi, fumat pipă în faţa calculatorului, notaţii care se transformă în proze, prietenii literare, reacţii de la cititori, reacţii critice, îmi asigură o stare de spirit favorabilă celeilalte activităţi, cea aducătoare de venit. Altfel spus, dacă n-aş scrie, aş pierde o grămadă de bani.

Inginer în Canada? Deosebirea cea mai evidentă dintre mine şi un inginer format în Canada, ori în Statele Unite, este… accentul englezei mele, care – spune fiul meu – aduce cu al personajului Borat, din filmul omonim. Îmi fac meseria cu conştinciozitate, însă fără să fiu un obsedat al tehnicii. După cum spunea un prieten de la Braşov, profesor la Politehnica de acolo, deseori citat de nevastă-mea, eu sunt băiat bun, doar lecturile mă strică.

„În acest moment“ sunt un inginer care scrie în timpul liber. Cele două activităţi se stimulează reciproc. Scrisul vine cu starea de spirit, ingineria, cu banii. Faptul că scriu şi public în română şi că sunt inginer într-un mediu englezesc ori, la Montréal, franco-englezesc, îmi dă un profil mental lejer schizoid. În fiecare zi mă transform, pe rând, în inginerul Jekyll şi în scriitorul Hyde. Nu discut despre cărţi ori scriitori la serviciu, ceea ce nu-i greu, pentru că astfel de discuţii nu sunt la modă printre ingineri, nu pot decât să te compromită. Nu discut probleme tehnice cu amicii români, scriitori ori interesaţi de literatură, pentru că nu de asta vorbim.

– Multe, dar în primul şi în primul rând, aprecierea în probleme literare. N-am întâlnit până acum omul care să-şi împartă timpul între două sau mai multe activităţi, una dintre ele fiind scrisul, şi care să nu fie în primul rând sensibil la reacţia provocată de cărţile lui.

– Cu adevărat rău, sterilitatea la scris.

– Avantajele Canadei, aşa cum le văd mulţi: asigurarea medicală gratuită pentru toţi, costul educaţiei mai scăzut, transportul public mai eficient, rata criminalităţii mai scăzută, bibliotecile publice mai bune, obţinerea ajutorului social, la nevoie, mai uşor.

Dezavantajele Canadei: taxele mai mari, sistemul medical mai ineficient, puterea de cumpărare mai mică, şomajul mai ridicat, tendinţa mai mare de a parazita statul prin solicitarea nejustificată a ajutorului social.

Provincia Québec este Canada împinsă la extrem, la ambele capitole, al avantajelor şi al dezavantajelor.

Pe ansamblu, prefer sistemul canadian. Dar asta numai după o matură chibzuinţă, pentru că altfel mă întorc cu bucurie la americani, de fiecare dată, cu ocazia unui nou contract de muncă, ori doar ca turist.

„Mă simt aici ca într-o Românie mai lipsită de probleme“

– Pentru mine, Canada înseamnă partea ei francofonă, provincia Québec. Restul Canadei, cât îl cunosc, îmi pare o extensie mai ştearsă a Statelor Unite. Iar Québecul, tot pentru mine, înseamnă în primul rând Montréal.

La Montréal, îmi place bilingvismul franco-englez, cu tot ce implică el, îmi place şi numărul mare de români. Mă simt aici ca într-o Românie mai lipsită de probleme. Ce nu-mi place este iarna prea lungă şi depărtarea excesivă faţă de România.

– Eu sunt un tip citadin, nu
m-aş muta într-o casă de suburbie nici dacă aş primi-o pe gratis
(nu-i nici un risc aici). Iar printre oraşele în care aş vrea să trăiesc, New York ocupă locul doi, imediat după Bucureşti şi înaintea Montréalului. Numai lipsa unor companii de aviaţie în Manhattan mă împiedică să mă stabilesc acolo.

Ajungem în New York cel puţin o dată pe an. Şase ore de condus, pe autostradă. Şapte, cu opriri. Când se anunţă un weekend lung, prima noastră idee este să ne aranjăm un drum la New York. Noroc că nu găsim întotdeauna cameră de hotel la un preţ rezonabil, altfel n-am mai cunoaşte nimic din Québec. Din acest motiv, la Toronto n-am ajuns decât de două ori în 13 ani. Distanţa e comparabilă, nu însă şi recompensa efortului.

Am cunoscut New York-ul metodic. Am început cu excursia cu vaporaşul, la Statuia Libertăţii, cu oprire pe Elis Island. Am continuat cu treceri prin muzeele majore, cu urcări în Empire State Building şi acum dispărutele Twin Towers. Am stat la cozile de după- amiază la bilete cu preţ redus la music-hall-uri pe Broadway. Am fost la concerte şi spectacole de balet la Lincoln Center, la spectacole de Crăciun la Radio City Hall. Am traversat Central Park-ul în toate direcţiile. Ne-am odihnit pe bănci din Madison Square, Union Square, Washington Square. Am pierdut ore întregi în librăria Strand, despre care ghidurile spun că ar fi cea mai mare din lume, pentru carte la preţ redus. Avem restaurantele noastre preferate, japonez, spaniol, turcesc, brazilian… Ajungem cu regularitate la Coney Island, un fel de plajă orăşenească, invadată de ruşi şi de evrei ortodocşi… N-ar fi bine să mă opresc?