Cauzele eşecului tratamentului antihipertensiv

Hipertensiunea arterială, caracterizată prin creşterea persistentă a tensiunii arteriale peste 140/90 milimetri de mercur („paisprezece cu nouă“ în limbaj curent), este unul dintre cei mai periculoşi factori de risc pentru apariţia bolilor cardiovasculare. Această boală cronică afectează circa un sfert din populaţia adultă a ţărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare economică.
Cu toate că medicina modernă deţine un arsenal terapeutic (medicamentos şi nemedicamentos) foarte eficient pentru scăderea tensiunii, şi deşi s-a dovedit că tratarea hipertensiunii este benefică pentru prognosticul şi evoluţia pacienţilor, s-a constatat că nu reuşim să controlăm hipertensiunea arterială decât în cazul a aproximativ un sfert dintre indivizii afectaţi. În cele ce urmează vom încerca să enumerăm unele dintre cele mai frecvente cauze ale eşecului tratamentului antihipertensiv:
1. Pacienţii nu vor accepta tratamentul pe termen lung (deseori pentru toată viaţa) al unei afecţiuni asimptomatice, care deci aparent nu-i supără cu nimic, câtă vreme nu-i înţeleg rostul. Este, prin urmare, esenţial ca pacienţii să fie conştientizaţi pe de o parte asupra riscului de complicaţii pe care îl prezintă hipertensiunea arterială, iar pe de altă parte asupra beneficiului evident al tratării acesteia, pentru a avea motivaţia necesară efortului terapeutic.
2. Existenţa unui număr foarte mare de medicamente acceptate pentru tratamentul hipertensiunii arteriale arată că încă nu a fost găsit medicamentul antihipertensiv perfect, iar cele existente, deşi în general foarte eficiente şi bine tolerate, pot conduce uneori la apariţia unor reacţii adverse; în aceste condiţii, soluţia ideală e contactarea medicului curant pentru înlocuirea schemei terapeutice, dar din păcate mai comodă pentru pacienţi se dovedeşte a fi întreruperea tratamentului.
3. Frecvent este pierdută din vedere componenta nemedicamentoasă a tratamentului antihipertensiv: dieta hiposodată (cu aport redus de sare), eforturile fizice aerobe regulate, hidratarea corespunzătoare (minimum doi litri de lichide zilnic), evitarea excesului de alcool, scăderea ponderală (în caz de suprapondere sau obezitate); de multe ori însă aceste măsuri sunt diametral opuse obiceiurilor dietetice şi comportamentale ale pacienţilor, ceea ce le face greu suportabile şi deci improbabil să fie adoptate.
4. Măsurarea tensiunii arteriale se face de multe ori incorect: fie în ortostatism (în picioare), fie la prea scurt timp după aşezare, fie prea repede după intrarea în cabinetul medical, fie în condiţii neadecvate – când pacientul se simte rău, a făcut efort fizic, e obosit, emoţionat, îngrijorat, supărat sau speriat, a luat medicamente care cresc tensiunea (cum sunt, de exemplu, antiinflamatoarele), a băut cafea, alcool sau are dureri puternice. Aceasta conduce la o falsă impresie că hipertensiunea arterială e insuficient controlată, şi implicit la încercarea creşterii dozelor medicamentelor antihipertensive, ceea ce poate reduce tensiunea la valori prea mici, cu apariţia unor simptome datorate hipotensiunii – iar de aici până la abandonul terapeutic nu mai este decât un pas.
5. Printre cauzele principale ale eşecului tratamentului antihipertensiv se află şi instabilitatea terapeutică: pacienţii sunt de-a dreptul debusolaţi din cauza schimbării nejustificate, fără nici o explicaţie, a schemei terapeutice antihipertensive – mai ales dacă aceasta se dovedea eficientă şi bine tolerată. La scăderea complianţei şi abandonului terapeutic contribuie şi neadaptarea costului tratamentului la nivelul veniturilor pacienţilor; în acest sens, trebuie amintită existenţa unor medicamente antihipertensive foarte eficiente şi bine tolerate, al căror preţ lunar (mai ales compensat) este mic – ceea ce le face accesibile absolut oricărui pacient, indiferent de bugetul pe care acesta e dispus să-l aloce tratamentului hipertensiunii arteriale.