Există viaţă după infarct?

Am arătat în articolele precedente ale rubricii permanente dedicate bolilor cardiovasculare că infarctul miocardic reprezintă necroza (moartea) unei zone a miocardului, produsă prin obstrucţia bruscă a unei artere responsabile de alimentarea acestuia cu sânge oxigenat. Infarctul apare în general după vârsta de 40 – 50 de ani, mai ales la persoanele care întrunesc mai mulţi factori de risc cardiovascular: hipertensiune arterială, diabet zaharat, colesterol crescut, predispoziţie ereditară, fumat, abuz de alcool, obezitate sau sedentarism.
De cele mai multe ori, infarctul se manifestă ca o durere intensă şi prelungită situată în mijlocul pieptului, care are caracter de strângere, de apăsare, de greutate sau, mai rar, de arsură. Durerea este, de obicei, însoţită de transpiraţie rece, abundentă, anxietate, iar uneori de lipsă de aer, ameţeală, greaţă sau vărsături. Cazurile mai grave se manifestă cu pierderea stării de conştienţă şi uneori pacientul moare subit.
Este important ca persoanele predispuse, care prezintă durere la piept cu particularităţile descrise, să fie transportate rapid la spital şi evaluate în vederea instituirii de urgenţă a tratamentului salvator. Necesitatea prezentării rapide la spital are două explicaţii: pe de o parte, trebuie ştiut că jumătate dintre pacienţii care suferă un infarct miocardic mor înainte de a ajunge la spital; pe de altă parte, eficienţa tratamentului este maximă în primele ore de la debutul infarctului miocardic şi de obicei nulă după mai mult de 12 ore.
Obiectivul principal şi imediat al tratamentului îl reprezintă dezobstrucţia cât mai rapidă a vasului sanguin responsabil de producerea infarctului, iar acest tratament este eficient doar dacă cheagul de sânge care a înfundat artera este proaspăt. Dintre medicamentele care contribuie la dizolvarea cheagului sanguin trebuie subliniată contribuţia aspirinei, care trebuie administrată în doză redusă (o jumătate de comprimat de aspirină de 500 mg) cât mai repede de la debutul durerii – chiar înaintea prezentării la spital şi confirmării diagnosticului de infarct.
Tendinţa actuală, cel puţin în ţările dezvoltate economic, este de a redeschide vasul de sânge înfundat nu doar cu medicamente, ci în mod direct, mecanic, prin angioplastie coronariană. Aceasta presupune introducerea în interiorul arterei vinovate a unui balonaş, care apoi se umflă la o presiune de 5-10 atmosfere, ceea ce conduce la recăpătarea diametrului normal şi permite restabilirea fluxului sanguin. De obicei, în interiorul arterei astfel reparate se introduce un stent – dispozitiv asemănător unui arc care previne reapariţia unei noi stenoze în viitor.
Pacientul care a suferit un infarct miocardic nu va fi niciodată vindecat. Pe de o parte, există posibilitatea apariţiei unor complicaţii mecanice sau aritmice legate de zona miocardului infarctat. Pe de altă parte, rămâne riscul ca procesul de ateroscleroză să avanseze şi să afecteze în viitor acelaşi vas sanguin sau un altul – fie tot o arteră cardiacă, fie una cerebrală sau situată la nivelul picioarelor.
De aceea, pacientul trebuie să-şi administreze pentru tot restul vieţii tratamentul medicamentos specific (aspirină, statine, beta-blocante şi inhibitoare ale sistemului renină-angiotensină) şi să aplice măsurile generale nefarmacologice: oprirea fumatului, exerciţiile fizice regulate, evitarea excesului ponderal, controlul tensiunii arteriale, al glicemiei şi colesterolului, consumul moderat de alcool şi adoptarea unei diete sănătoase, bazate pe legume şi fructe proaspete, cu puţine dulciuri concentrate şi grăsimi de origine animală. Din fericire, prognosticul unei persoane care a suferit un infarct miocardic nu este totdeauna grav, ci extrem de variabil, supravieţuirea putând atinge nu rareori mai multe zeci de ani.